I was always fascinated by books. Once I was old enough to be able to read, I never missed an occasion to read something that turned on my brainy senses. At first I’ve started with fairy tales, just like any kid, and after that I became fascinated with philosophy and psychology books. Once in a while biographies also posed an interest to me. The smell of the paper, the touch of it, the way your pencil is ready to take notes on your favorite quotes…All of this…Why do we like books? What makes us lose the notion of time when we get immersed in reading?
I think that reading is a form of escaping and dealing with reality in the same time. We want to learn from history, or to lose ourselves in some science fiction novel, or to imagine how would it be to live a great love story or to go to a trip into space. Either way, those pieces of paper are one way ticket to a world full of excitement. It’s about the novelty, the quest, the questions and the answers we are looking forward to get from this experience. Reading also takes a degree of commitment: you decide you want this book on your hands, you open it, maybe it’s difficult, maybe it’s not what you expected, but you can’t put it back in your library with all of the “unfinished reading” books. This kind of attitude defeats the purpose. You have an urge in you to read it all the way through the end. Some books remain close to your heart even after a long time has passed since you’ve read them, some were a waste of time, some you never quite understood. But they all have in common one thing: they had a story to be told and only the right reader could get through the thick pages. What if it would be the same thing with love and humans? Would this perspective change the way we see things?
Love is an action. You have to gradually put in the effort to spark it and then to maintain it. It doesn’t come ready to be grabbed by random people. Not everybody loved or knew how to do it. It requires an amount of effort, emotional intelligence and responsibility. Just like a book, a person waiting to be loved and to give love has a story. Usually we all consider our story to be more special than anybody else’s, but it is up for the reader to decide that, no matter how far or close to the truth they will be. The best thing in comparing someone to a book is the fact that you have to admit that you can never be certain that you’ve got it right. If you are half way into the book and you feel like you should give up or that you are certain of the ending, it doesn’t mean that you are right. It is just a proof you might be the wrong person for that book, that you lack patience, understanding, maturity. You can’t enjoy the journey of reading because you are constantly obsessed with getting to the final chapter.
I have recently finished reading a book by Alan Watts and there is one very interesting thing he said there which can be used as a morale in what I’m trying to say here. In his book “On the taboo of knowing who you are”, he states how people are making themselves feel so miserable by always thinking about the future. They never enjoy the present because they imagine there will be more in the future, once they get this and that done. That is why you can never be happy, because you put yourself in all your scenarios of the imaginary things to be that you never enjoy what you have NOW. Constantly running toward future gratification makes your current reality devoid of happiness. The same is with reading a person. You don’t get high on the fact that you discovered one thing after 300 pages, you are thinking about the final chapter. Will I get what I want from this person, am I making a mistake, is she/him right for me, am I losing time, should I just close the entire book? While you are doing this inside your head, the same person might be doing the same. Mutual sabotaging. We forget that we once were a book on a shelf ready to receive the rightful reader, but once we become the reader itself, we turn it around. We get agitated, we want to know facts faster, we don’t enjoy taking it slow page by page, allowing ourselves the time to read, to interpret, to understand. We deny others of the same things we would like to receive.
If you have a story to be told, would you fast forward it in 10 minutes or you would like to have someone to take their time and make a commitment in getting to know you? Before you walk away from people, before misinterpreting, making prejudices, looking for rapid answers, think about the fact that you are also a book. Is the idea of someone skipping to the final chapter the right thing to do to you? Keep in mind this while you turn other people’s pages. We all have a long never ending story to be told. Try to become a better reader!
ROMANIAN
Am fost întotdeauna fascinată de cărți. De îndată ce am fost suficient de mare pentru a putea citi, nu am ratat nicio ocazie de a lectura ceva care să-mi stimuleze intelectul. La început, am pornit cu basmele, ca orice copil, iar mai apoi am devenit pasionată de cărțile de filozofie și psihologie. Din când în când, și biografiile îmi stârneau interesul. Mirosul hârtiei, textura ei, felul în care creionul așteaptă pregătit să noteze citatele preferate… Toate acestea… De ce ne plac cărțile? Ce ne face să pierdem noțiunea timpului atunci când ne cufundăm în lectură?
Cred că lectura este, în același timp, o formă de evadare și o modalitate de a face față realității. Vrem să învățăm din istorie, să ne pierdem într-un roman științifico-fantastic, să ne imaginăm cum ar fi să trăim o mare poveste de dragoste sau să pornim într-o călătorie în spațiu. Oricum ar fi, acele foi de hârtie sunt un bilet doar dus către o lume plină de entuziasm. Este vorba despre noutate, despre căutare, despre întrebările și răspunsurile pe care sperăm să le găsim în această experiență. Lectura presupune, de asemenea, un anumit grad de angajament: decizi că vrei acea carte în mâinile tale, o deschizi – poate e dificilă, poate nu e ceea ce te așteptai – dar nu o poți pune pur și simplu înapoi în bibliotecă, alături de cărțile „neterminate”. O astfel de atitudine anulează însăși esența lecturii. Simți nevoia interioară de a parcurge cartea până la capăt. Unele cărți rămân aproape de sufletul tău chiar și după mult timp de la lectură; altele au fost o pierdere de timp, iar pe unele nu le-ai înțeles niciodată pe deplin. Dar toate au un lucru în comun: aveau o poveste de spus, iar doar cititorul potrivit a putut trece de paginile lor dense. Oare nu la fel stau lucrurile și în cazul iubirii sau al oamenilor? Ar schimba această perspectivă modul în care privim lucrurile?
Iubirea este o acțiune. Trebuie să depui efort, treptat, pentru a o declanșa și, ulterior, pentru a o menține. Ea nu este ceva ce poate fi pur și simplu însușit de oricine, la întâmplare. Nu toată lumea a iubit sau a știut cum să iubească. Iubirea necesită efort, inteligență emoțională și responsabilitate. La fel ca o carte, o persoană care așteaptă să fie iubită și să ofere iubire are o poveste. De obicei, fiecare dintre noi își consideră propria poveste mai specială decât a oricui altcuiva, însă cititorului îi revine sarcina de a decide acest lucru – indiferent cât de aproape sau de departe s-ar afla de adevăr. Cel mai interesant aspect al comparației dintre o persoană și o carte este faptul că trebuie să accepți că nu poți fi niciodată sigur că ai interpretat-o corect. Dacă ai ajuns la jumătatea cărții și simți că ar trebui să renunți, sau dacă ești convins că știi cum se va termina, asta nu înseamnă neapărat că ai dreptate. Este, mai degrabă, un semn că s-ar putea să nu fii persoana potrivită pentru acea carte, că îți lipsesc răbdarea, înțelegerea sau maturitatea. Nu te poți bucura de parcursul lecturii, deoarece ești obsedat, în permanență, de dorința de a ajunge la ultimul capitol.
Recent, am terminat de citit o carte de Alan Watts, în care autorul exprimă o idee foarte interesantă, ce poate servi drept învățătură pentru ceea ce încerc să transmit aici. În lucrarea sa, „Despre tabuul de a ști cine ești” (On the Taboo About Knowing Who You Are), el explică modul în care oamenii își provoacă singuri o mare nefericire, gândindu-se neîncetat la viitor. Ei nu se bucură niciodată de prezent, deoarece își imaginează că, în viitor – odată ce vor fi realizat cutare sau cutare lucru – viața va fi mai bogată. Tocmai de aceea nu poți fi niciodată fericit: pentru că te proiectezi constant în scenarii imaginare, pierzând astfel capacitatea de a te bucura de ceea ce ai ACUM. A alerga neîncetat după o satisfacție viitoare îți golește realitatea prezentă de fericire. La fel stau lucrurile și când încerci să „citești” o persoană. Nu te bucuri de faptul că, după 300 de pagini, ai descoperit un singur lucru; gândul îți zboară deja la ultimul capitol. „Voi obține ce vreau de la această persoană? Fac o greșeală? Este ea/el potrivită/potrivit pentru mine? Îmi pierd timpul? Ar trebui, pur și simplu, să închid cartea?” În timp ce tu îți pui aceste întrebări, s-ar putea ca și celălalt să facă exact același lucru. O sabotare reciprocă. Uităm că, la un moment dat, am fost noi înșine o carte pe un raft, așteptând cititorul potrivit; dar, odată ce devenim noi cititorii, schimbăm regulile. Ne agităm, vrem să aflăm totul cât mai repede, nu mai avem răbdare să parcurgem cartea pagină cu pagină, oferindu-ne timpul necesar pentru a citi, a interpreta și a înțelege. Le refuzăm altora tocmai lucrurile pe care noi înșine ne-am dori să le primim.
Dacă ai o poveste de spus, ai vrea să fie comprimată în 10 minute, sau ți-ai dori ca cineva să-și acorde timp și să se implice cu adevărat pentru a te cunoaște? Înainte de a te îndepărta de oameni, înainte de a interpreta greșit, de a crea prejudecăți sau de a căuta răspunsuri rapide, amintește-ți că și tu ești o carte. Ți s-ar părea corect ca cineva să sară direct la ultimul tău capitol? Ține cont de acest lucru atunci când „răsfoiești” viețile altora. Cu toții avem o poveste lungă, nesfârșită, care așteaptă să fie spusă. Încearcă să fii un cititor mai bun!
