It is said that any era becomes ancient in time.1 I believe that any past—whether condemnable or not—can serve as a guide for the present; for when any of us feels like a stranger in the world we inhabit—alone, even while surrounded by others—we seek a refuge (be it mental or physical) where, much like a young animal in its mother’s warm pouch, we might feel protected and organically at home. For Vasile Ernu, this place is “home”—a place that, for him, was the USSR.
Through this narrative set in the communist realm, the reader—much like the author himself—is left with the peculiar sensation that something from that era has been lost; an indefinable “something”, difficult to pinpoint within the author’s own perception of what communism meant back then, as recounted through the lens of his present-day self. It is rather striking that this same sense of loss can be shared by those who never lived through or experienced those times—people who gain access to the emotions of an entire generation simply by reading what is written, both explicitly and between the lines, in this and other books concerning the era of the grim Soviet regime. Is it regret? A desire to reconstruct a more beautiful past? Nostalgia? Or perhaps just a simple, sincere confession? I do not believe a verdict is necessary; ultimately, a confession establishes a truth of its own—one that stands on its own merits. It is merely one perspective, part of a vast, all-encompassing vision of what those times signified—in the USSR and beyond. What gives one pause for thought, after reading Ernu, is the fact that certain things occurring in their world back then are still happening today—only now, their world has (unfortunately?) become our own. In the game of power, the kings, bishops, and rooks have changed. The pawns, however, have remained—and will always remain—mere fodder for maneuvering, pieces to be sacrificed, a means to achieve victory. What has truly changed, and what has stayed the same, in this game? We can only surmise, for in the game of power, there is no room for certainties.
I get the impression that the author remains emotionally attached to the idea of a great empire; the reconstruction of the past serves as a paternal surrogate for the homo sovieticus—left orphaned following the deaths of Lenin and “Papa Stalin,” and the entire totalitarian era with all its attendant values and vices. When one reads descriptions of Lenin as “the most human of all humans,” the “father of utopia,” or “the most alive person in the USSR,” one cannot ignore the fact that ghosts from the past are a ubiquitous presence in the life of homo sovieticus. They project eternally untarnished heroes—”wise as serpents” and “pure as doves,” to borrow a phrase from one of our own philosophers, Andrei Pleșu2—into the collective consciousness, and they consistently infuse a romantic aura into a Russian collective imagination otherwise buffeted by the winds of terror. The author recalls his childhood, his heroes (the role models who inspired him), key moments in the history of the USSR, taboo subjects (sex, intimacy), and facets of daily life (the komunalka, the communal toilet, alcohol). The writer describes this as a “subjective, personal archaeology” of everyday life in the USSR, tinged with an “ironic nostalgia”—a vision of the past seen through the eyes of the citizen Ernu of that time, now enriched by the literary and intellectual experience he has since acquired.
Young Ernu commits to paper his favorite heroes from his “Octoberist” days—Ostap Bender, followed by Pavel Korchagin, Stirlitz, Mikhail Vasilyevich Chapaev, Buratino, the Wolf and the Hare, Petaciok, and many others—along with his preferred music and films, the principles he began to acquire back then, and his childhood joys and disappointments. This framing narrative of his childhood softens the book’s Soviet core—a core that is later reflected through the eyes of the adult Ernu. It may appear quite idealistic and deeply incongruous with the reality experienced by others at the time (while some were out gathering chamomile, others were perishing in the Siberian wilderness); yet, one must not forget that, initially, the world here is viewed through the eyes of a child. It is not right to shatter a child’s fantasies or dreams—to do so would be to strip away the very essence of his childhood, even if that childhood had been kept for years inside a communist vial. You cannot lay “dirty hands” upon it and claim you are tidying things up. It simply cannot be done. It is akin to trying to hack away at a Soviet “Garden of Eden” with a pair of shears, without ever having set foot inside it.
Ultimately, the adult—a vigilant presence throughout the book—highlights within the narrative the impact those times had on him; naivety, humor, and enthusiasm become intertwined with regret, suffering, and nostalgia. Ernu is keenly aware that restrictions and setbacks have a different impact on a child than they do on an adult; they alter a child’s emotionally fragile psychological structure and prematurely reshape their outlook on life. (As proof, the first items Leova buys for his apartment are a vending machine for Coca-Cola and chewing gum—the much-coveted zhvachka, a rare sight in Soviet times—and a coin-operated public telephone; all of these serve as an outlet for his repressed desires, a release for the deprivations of his childhood. The same applies to the author himself, who, upon reaching adulthood, could not resist the temptation to visit a place he had dreamed of as a child: Artek—the camp he had never been able to attend back when he was a young oktombrel.)
Reading about how schooling was conducted back then—and the emphasis placed on education, ranging from chess to military training—one naturally wonders: where, in this day and age, can one still find the inner resources to instill a sense of responsibility in young schoolchildren, as was done in times past? Back then, collecting waste paper or chamomile flowers brought them as much delight as a long-awaited gift; the Steclopunkt (glass-recycling collection point) taught them the value of money; and a “cult of diverse education” helped shape the dreamers of the Octobrist movement. I am pleasantly surprised to find that, on this point—and others—I am on the same wavelength as the author, despite our belonging to different generations. Of course, one must not forget that the system’s ultimate purpose was not as beautifully defined for the children as it felt to them—but that is a discussion for another time.
Perhaps those days in the USSR were good and gentle times—but only for those whose way of thinking was inherently “good and gentle”: the children. After all, when viewed through a child’s eyes, terror can take on the most unimaginable forms—manifesting as innocence, well-being, or even a fairy tale. One cannot blame Little Red Riding Hood for being in the wrong story while continuing to think like Little Red Riding Hood; she inhabits her own world and acts in the best possible way within it. To suggest otherwise would mean failing to read the story correctly—failing to be the perfect reader envisioned by Ernu. This would not mean a bad or good reading process, but rather an incomplete one.
Following this description of childhood—through which a certain innocence shines—the author provides, in effect, a self-characterization (“how to tell if someone was born in the 1970s in the USSR”): a detailed look into the mind of an adult who tenderly sketches the thoughts of a child. One thing that is easily noticed—likely by the author’s own design—is the awareness that the reader belongs to this same group; this detail keeps the reader engaged throughout the book: “You can read a few lines of verse below, or, if that doesn’t interest you, you can skip straight to the next chapter, which covers Khrushchev’s ‘cheerful thaw.’”3
It is significant that the writer speaks as a citizen of the former USSR; he does not shy away from acknowledging his admiration for the heavyweights of Russian politics. By deliberately unmasking (while simultaneously feigning) respect and admiration for certain negative historical figures, the author presents a fresco of his most intimate thoughts. Moreover, he strips the masks from those who wear them—right as they read his words. For the pseudo-capitalists, the communists-turned-democrats, the opportunists, the cynics, the political hacks—both old and new—and those who harbor nostalgia (whether behind the Iron Curtain or in the privacy of their own homes, where no one knows them), he reveals their deepest, most sincere beliefs—beliefs that are, however, carefully camouflaged and concealed the moment they enter the public sphere or the realm of common discourse. All that remains for these individuals is the mask itself, held in their hands, for a moment of silence shared with Ernu. The author does not align himself with either “the good guys” or “the bad guys.” Instead, he advocates for a process of understanding rather than condemnation—an approach that may prove far more useful than simply consigning the entire era of the USSR to the trash heap.
However, Soviet history was not defined solely by censorship, fear, and horror. Far from it. The USSR was a great empire—and not merely by virtue of its vast geographical expanse. Ballet, cinema, music, chess, and science—all defining elements of Russian culture that remain undeniable to this day—could have served as effective tools for the Russians to soften the stance of their adversaries. The author’s sentiment—which still resonates today—that the USSR was a formidable opponent on every front, is, in a sense, well-founded. Ernu does not hesitate to voice his grievances regarding the injustices of history—specifically, instances where others encroached upon what was rightfully theirs. Yet, the recollection of the moment Gagarin first set foot on the Moon—coupled with a mocking critique of the quintessentially Western phrasing used by one of their own (Neil Armstrong)—ultimately tips the symbolic scales in the other direction; the “political commissars” in the White House clearly did their job well, as Armstrong’s famous line far eclipsed Gagarin’s in terms of popular recognition. Factually, the Soviets won—they were the first, after all. But in history, victory does not always require hard facts to be accepted as such—a reality that the adult Ernu comes to recognize. It is a case of what might today be termed “flawed PR” on the Russian side—a point that also applies to another significant milestone for them: May 9th, Victory Day.
The grievances of homo sovieticus, however, are not directed exclusively toward them. Despite cherishing memories of a wonderful childhood, Ernu is also capable of criticizing the regime. Reading about it now, it is amusing to discover—or recall—how Soviets sourced the raw materials for their homemade spirits, ranging from cockroach spray to brake fluid. Recounted with a wry, mischievous wit, this folk method of manufacturing alcoholic beverages possesses a genuine, albeit dark, humor—one that reflects the prohibitionist nature of the Soviet regime. It was a form of prohibition that turned one into a true drinker—the kind who, for reasons I find difficult to fathom today, would “drink alone, first thing in the morning, for no reason at all,” consuming a cocktail like “Măruntaiele cățelei.” Ernu depicts a harsh reality, yet he does so in his own unique style, revealing how the existence of the Soviet citizen has—volens nolens—left its mark on his own inner makeup to this day. Yes, djinsy (jeans), zhvachka (chewing gum), Lenin, Buratino, Stirlitz, Niznaika, Pyatachok, Shtyetot, and Habarnam still exert a powerful influence on homo sovieticus. This remains true even though they seem to belong to a dusty, crumbling bygone era—an era that stands in stark contrast to today’s world of “38 TV channels” (or, one might add, the ethos of “We love to entertain you”), “108 varieties of cheese,” and “kilometers of shelves stocked with alcohol”—all of which make one feel far less awkward today than one might have felt back then when, for instance, having to purchase a condom.
What was considered gossip back then—a form of fascination with prominent figures rather than a desire to tear them down, as is the case today (take, for instance, the case of Inessa Armand, Lenin’s alleged mistress)—now seems like child’s play. Taboo subjects, such as sex in the USSR, now elicit amusement; the “twelve sexual laws of the revolutionary proletariat” are, at best, a good joke—or perhaps the ultimate expression of the ridiculous. Some of these ideas are, in essence, well-founded; it is merely their form—their outdated phrasing and grim aesthetic—that lets them down. I am not convinced that the capitalist system has added any real value here. Granted, there is undoubtedly better access to proper sex education, but this freedom brings its own significant drawbacks—as if people, suddenly confronted with such vast liberty, simply did not know how to handle it. There is something fundamentally wrong—or perhaps I’m just an old communist biddy—when individuals parade their private bedroom lives in the public sphere; when a delicate matter is reduced to the mundane; when sex is tossed about—like a sunflower seed husk spat out—across television screens and newspapers, as if it were a topic for national debate. One feels the urge to shout—as loudly as one possibly can, hoping someone might still be listening—that it is not old-fashioned to suggest that too much of a good thing is bad. This serves as a counterpoint to that quintessentially capitalist maxim: that the most important rule is that there are no rules at all. It is a cry that Vasile Ernu voices—on our behalf, and on his own.
The cult of objects persists even today; however, in the past, this cult did not divide people—quite the contrary. An object was a “companion” rather than a “commodity,” making its fetishization difficult in those times. Items that were once highly sought after—such as jeans—are now piled high in a colossal variety of colors and brands; it is hard to imagine anyone still deriving such immense joy from unearthing a single pair from this mountain of blue debris—unless, of course, we count the sales events that trigger hysteria and a frenzied, manic enthusiasm. The underlying conclusion is that this godsend known as capitalism has taught us only to crave things intensely and to spend extravagantly, all while losing the pleasure of possessing items obtained with great difficulty. Perhaps this is an exaggeration (as is inevitable for nostalgic souls), and perhaps it is premature to assert—with such vehemence—that “this capitalism has completely ruined us.” Yet, I cannot help but notice that there is, indeed, a “surplus” of something in this modern universe—a world overflowing with everything for everyone, stifled by hedonism and excess—where one can no longer tell if there are things that truly cannot be bought; for everything else, there is, of course… Mastercard.
Nowadays, the brand creates divisions, and price acts as a filter for consumers; a shoe is either a trivial, worthless object—if bought at a flea market—or a fashion statement—if it’s a Louboutin. The concept of the “Lovemark” has evolved to the point where even a piece of plastic could be worth thousands of euros, provided it bears the right brand, prominently displayed. Not even the Soviet man could resist the temptations brought in from the outside world. And just like that, Eden vanished, and the pig climbed onto the rainbow. The adult’s narrative recounts the reality of those days. The time for change had arrived, following years marked by a scarcity of food, a lack of freedom, and the absence of any real power to choose from a diverse range of options. The transformation of Soviet society—ushered in by Gorbachev, who promised a “breath of change” and “socialism with a human face”—was perhaps far, far too much and far too rapid for a nation that had lived as if inside a glass bell jar. Life together was no longer orchestrated by the sublime, rigid harmonies of order, censorship, and fear; instead, the music turned into noise, as suddenly everything was up for debate, and everyone was trying to take a stand. A once-silent existence had morphed into a carnivalesque form of libertarianism—a spectacle that seemed entirely out of place on the stage of the Soviet theater. It was the beginning of the end for homo sovieticus.
Another commonality between those times and the present is the existence of “winged phrases”—cultural quotations with identifiable authors, such as Lenin’s “Learn, learn, and learn again”—which resonate across generations. The key difference today is that these phrases largely originate from popular culture—films or public figures—rather than from books. It is difficult to find anyone who has not heard lines like “Hasta la vista, baby!”, “Frankly, my dear, I don’t give a damn,” or “I’ll make you an offer you can’t refuse”—not to mention local gems like “the meanders of the concrete,” “an outstretched hand that tells no story receives no money,” or “we live in Romania, and that takes up all our time.” These are not “cultural quotations” in the sense they once were; as Ernu has pointed out, freedom alone is not enough to generate culture. Since we have experienced more freedom than oppression, the play between freedom and prohibition has ceased to be possible, which has, in turn, weakened the production of culture.
Advertising back then functioned much as it does today—selling us our own way of life—by peddling ideas rather than mere commodities, a quality that renders it reflexive. Contemporary advertising sells us ways of being, loving, experiencing childhood, or embodying the roles of mother, father, woman, or man—presenting stereotypes of who we are and who we are expected to be. Everything is on a much larger scale—at a level that homo sovieticus could never have imagined—even though, back then, stilyagi and the concept of krutoi (cool) already existed.
Who could possibly still long for a kommunalka when you have the option of luxury—of indulging yourself in a space as vast as you desire, one that can represent you without you having to exert the effort to say even a single word?4And what, ultimately, are we to make of this entire story—a narrative in which a child’s memories intertwine with the moral perspective of an adult from a different generation, complete with life lessons, dark humor, childlike candor, and critiques of capitalism steeped in both nostalgia and lucidity? As with any such tale, the manner of telling it varies from author to author, while the fable itself and its underlying moral remain much the same. The conclusion here is that nothing has truly changed—it is merely a shift in packaging and, at times, in scale, with political repression having been replaced by economic repression. Is the “unconditional adoption of capitalism”—as some so vehemently argue—the only salvation for us, the peoples once oppressed by the tyrannies of communist politics?5Or are we rushing too quickly toward a Europe that, viewed from a distance—much like a painting by Grigorescu—appears perfect? Is this “common European home”6 truly all that different from what the USSR once was? Some argue that it is not—that it is essentially the same thing in different packaging—while others hasten to sing its praises in glowing odes.
The problem is that when you study a painting too closely, you risk seeing all its flaws—flaws that, from a distance, you wouldn’t have even imagined existed. I cannot help but mention a little anecdote7 here—one that might sum up the entire lesson Ernu seeks to impart to capitalism: the story of the monkeys and the acorns. The tamers change, but the monkeys remain the same, and there is an abundance of acorns. Doesn’t it seem as though we are still living in the best of all possible worlds?
1Lord Byron
2Pleșu, Andrei, Minima Moralia. Elemente pentru o etică a intervalului, Ediția a 2-a ; București: Humanitas, 1994, p.48
3Ernu , Vasile, op.cit., p.147
4Kilbourne , Jean, Can’t Buy My Love. How Advertising Changes the Way We think and Feel, cuvânt înainte de Mary Pipher; New York: Simon & Schuster, 2000
5Patapievici , H.-R., Cerul văzut prin lentilă, cuvânt înainte de Virgil Ierunca, grafica de Dan Perjovschi; Ed. a 4-a; – Iași : Polirom, 2002, p.208
6Bukovski ,Vladimir; Stroilov , Peter, Uniunea Europeană…O nouă URSS? ; trad. și pref.: Dan. C. Mihăilescu; București: Vremea, 2006, p.72
7The full text is as follows:
“Power is also contemptuous, and this contempt is accompanied by cunning. Zhuangzi recounts a strange incident:
A monkey tamer said to his monkeys, as he was feeding them:
‘I will give you three acorns in the morning and four in the evening. How does that sound?’
The monkeys, furious, began to shriek.
‘Very well,’ said the tamer. ‘Then I shall give you four acorns in the morning and three in the evening. How about that?’
The monkeys were satisfied.” — taken from Jean-Claude Carrière, The Circle of Liars: Philosophical Tales from Around the World, translated by Brîndușa Prelipceanu; Bucharest: Humanitas, 1999, p. 270
ROMANIAN
Se spune că orice timp este bun atunci când devine antic1. Cred că orice trecut , condamnabil ori nu, poate deveni un medicament pentru vremuri actuale, și asta pentru că fiecare dintre noi, când se simte străin în lumea în care trăiește (singur, deși înconjurat de oameni), caută un loc de refugiu (mental ori fizic) în care, precum un pui în marsupiul cald al mamei sale, să se simtă protejat și organic integrat acolo. Pentru Vasile Ernu, acest loc este acasă, acest loc a fost URSS.
De pe urma acestei povești de pe tărâmul comunist, rămâi și tu, unul dintre ei, cu senzația bizară că s-a pierdut ”ceva” din acel timp, un ”ceva” indefinibil, greu de localizat în propria percepție a autorului asupra a ceea ce a însemnat comunismul de atunci povestit cu sufletul de acum. E oarecum ciudat cum același sentiment de pierdere îl pot avea și persoane care nu au trăit și nu au cunoscut acele vremuri, având acces la emoțiile unei clase de oameni doar citind ce s-a spus, în și printre rânduri, aici și în alte cărți legate de vremurile sumbrului regim sovietic. Regret? Dorința de a reconstrui un trecut mai frumos? Nostalgie? Sau doar o simplă și sinceră confesiune? Nu cred că e cazul să dăm un verdict; în cele din urmă, o mărturisire creează un adevăr de sine stătător pe care să-l accepte toată lumea. Este doar o perspectivă ce face parte dintr-o viziune de necuprins asupra a ceea ce au însemnat acele vremuri în URSS și nu numai. Ce îți dă de gândit, după ce-l citești pe Ernu, este faptul că unele lucruri care se întâmplau în lumea lor atunci se întâmplă și acum, doar că a lor a devenit (din păcate?) și a noastră. În jocul puterii s-au schimbat regi, nebuni și ture. Pionii însă au rămas și vor rămâne mereu masă de manevră, de sacrificiu, o cale către victorie. Ce s-a schimbat cu adevărat și ce a rămas la fel în acest joc? Putem doar să intuim, căci în jocul puterii nu e loc pentru certitudini.
Am impresia că autorul a rămas legat afectiv de ideea unui mare imperiu, reconstruirea trecutului reprezentând un surogat patern pentru homo sovieticus rămas orfan după moartea lui Lenin , a lui ”tătuca Stalin” și a tot ce a reprezentat epoca totalitară cu valorile și metehnele ei. Când citești despre Lenin că ar fi fost ”cel mai uman dintre oameni”, “părintele utopiei ”, ”cea mai vie persoană din URSS”, nu poți să ignori faptul că fantomele din trecut sunt o prezență ubicuă în existența lui homo sovieticus, că ele proiectează eroii veșnic nepătați ( ”înțelepți ca șerpii” și ”curați ca porumbeii” cum ar zice un filozof de-al nostru – Andrei Pleșu2) în conștiința poporului, că ele aduc mereu o adiere romantică în imaginarul colectiv rus bătut de vânturile terorii. Autorul rememorează copilăria, eroii (modelele care l-au inspirat), momentele importante din istoria URSS, subiecte tabu (sexul, intimitatea ), elemente ale vieții cotidiene (komunalka, tualetul, alcoolul). Scriitorul mărturisește că este vorba de o ” arheologie subiectivă, pesonală ”, ”a vieții de zi cu zi” în URSS, cu un iz de ”nostalgie-ironică”, o viziune a trecutului prin ochii cetățeanului Ernu de atunci care o îmbogățește prin experiența livrescă de acum.
Copilul Ernu își așterne pe hârtie eroii preferați din perioada sa de oktombrel (Ostop Bender urmat de Pavel Korciaghin, Stirlitz, Mihail Vasilevici Ciapaiev, Buratino, Lupul și Iepurele, Petaciok și mulți alții), muzica și filmele preferate, principiile pe care le dobândește încă de pe atunci, dezamăgirile și bucuriile copilărești. Povestirea în ramă a copilăriei sale îndulcește nucleul sovietic al cărții, nucleu care se va reflecta mai târziu prin ochii adultului Ernu; poate părea destul de idealistă și într-o incronguență profundă cu realitatea pe care alții au cunoscut-o atunci (când unii culegeau mușetel, alții mureau de zor în pustiul siberian), însă nu trebuie uitat că, inițial, lumea, aici, este privită prin ochii unui copil. Unui copil nu se cade să-i spulberi fanteziile, visurile; aceasta ar însemna să excluzi însăși esența de copilărie din el, chiar dacă ea a fost ținută mulți ani în sticluța comunistă. Nu poți să pui ”mâinile murdare” pe ea și să pretinzi că faci curățenie. Nu se poate. E ca și cum ai vrea să ciopârțești cu foarfeca ” Grădina Edenului ” sovietic fără să o fi vizitat niciodată.
În cele din urmă, adultul, o prezență vigilentă pe tot parcursul cărții, subliniază în discursul narativ efectul acelor vremuri asupra sa, naivitatea, umorul și entuziasmul împletindu-se cu regretul, suferința și nostalgia. Ernu are conștiința faptului că alt impact îl au restricțiile și nereușitele pentru un copil față de cum l-ar avea pentru un adult, acestea modificându-i structura psihică fragilă din punct de vedere emoțional, schimbându-i prematur viziunea asupra vieții (drept dovadă, primele lucruri pe care Leova le cumpără pentru apartamentul său sunt un automat ce vinde Coca-Cola și gumă – mult dorita jvacika, atât de scumpă la vedere în vremurile sovietice și un telefon cu fise, toate acestea fiind expresia refulării sale, un debușeu pentru neajunsurile din copilărie; același lucru se întâmplă și în cazul autorului, care nu a putut să reziste tentației de a vizita la maturitate locul mult visat în copilărie: Artek, tabăra unde, ca oktombrel, n-a putut ajunge niciodată ).
Citind despre cum se făcea atunci școală, despre accentul pus pe educație (de la șah până la educația militară) , este firesc să te întrebi, unde mai găsești, în ziua de azi, resurse interioare pentru a-i responsabiliza pe micii școlari ca-n vremurile de odinioară, când colectarea de maculatură și flori de mușețel îi încântau precum un dar mult așteptat, când Steclopunctul le dădea o lecție despre valoarea banului, când ”cultul pentru o educație diversă” îi modela pe visătorii oktombrei? Mă surprinde, plăcut, că aici, și nu numai, sunt pe aceeași lungime de undă cu autorul, deși facem parte din generații diferite. Desigur, nu trebuie uitat că scopul în sine al sistemului nu era atât de frumos conturat pentru copii pe cât de minunat îl simțeau ei, însă asta e altă discuție.
Poate că au fost ”bune și blânde vremuri” în acest trecut al URSS-ului, însă doar pentru cei cu un mod de a gândi esențialmente ” bun și blând”, aceștia fiind copiii; în fond, teroarea văzută prin ochii unui copil poate lua formele cele mai neînchipuite de inocență, de bunăstare, de basm. Nu cred că o poți învinui pe Scufița Roșie că se află în povestea nepotrivită continuând să gândească precum Scufița Roșie – ea se află în propria-i lume și se comportă cum nu se poate mai bine în modul cel mai bun cu putință, a pretinde altceva ar însemna că nu-i citești cum trebuie povestea, că nu ești Cititorul Model pe care Ernu și l-a proiectat. Asta n-ar însemna un proces rău ori bun de lectură, ci unul incomplet.
După această descriere a copilăriei, prin care transpare o anumită inocență, autorul ne oferă practic propria autocaracterizare (”cum vă dați seama dacă cineva este născut în anii ’70 în URSS”), o privire amănunțită în mintea adultului ce creionează cu gingășie gândurile copilului. Un lucru ușor de sesizat (asta și fiind probabil intenția autorului) este conștiința faptului că cititorul face parte dintre ei, un detaliu care-l menține alert pe tot parcursul cărții: ”Puteți citi mai jos cîteva versuri, iar dacã nu vã intereseazã, puteți trece direct la urmãtorul capitol, în care se va vorbi despre dezghețul vesel al lui Hrușciov”.3
Recunoașterea faptului că vorbește în calitate de cetățean al fostei URSS este important pentru scriitor, acesta nesfiindu-se să își recunoască admirația pentru greii politicii rusești. Prin demascarea (și mimarea) voită a respectului și admirației față de unele personaje negative din istorie, autorul ne prezintă o frescă a gândurilor sale cele mai intime, mai mult decât atât, le dă masca jos, chiar în momentul lecturii, celor care o poartă. Falșilor capitaliști, comuniștilor convertiți în democrați, oportuniștilor, cinicilor, politrucilor vechi și noi, nostalgicilor de după perdea, nostalgicilor în spațiul lor privat, acasă, unde nu-i mai cunoaște nimeni, cu credințele lor cele mai profunde, cele mai sincere, dar cel mai bine camuflate și ascunse odată scoase în spațiul public, în gura lumii – lor le rămâne doar masca, în mână, pentru un ”minut de reculegere” alături de Ernu. Autorul nu se ia de mână nici cu the good guys, nici cu the bad guys. Militează mai curând pentru un proces al înțelegerii, și nu al condamnării, lucru care s-ar putea dovedi mai util decât aruncarea la gunoi a tot ceea ce a însemnat epoca URSS.
Totuși, istoria sovietică n-a fost plină doar de cenzură, teamă și oroare. Nu. URSS a fost un mare imperiu, și asta nu doar grație vastei întinderi geografice. Elemente definitorii pentru cultura rusească ce nu pot fi negate nici acum și cu care rușii ar fi putut să-și îmblânzească mai eficient dușmanii au fost baletul, filmul, muzica, șahul, știința. E oarecum îndreptățit sentimentul autorului, încă actual, că URSS a fost un veritabil oponent, pe toate planurile. Nemulțumirile lui Ernu față de nedreptățile istoriei atunci când ei au călcat pe ce era al lor nu ezită să fie exprimate. Rememorarea momentului în care Gagarin a pășit pentru prima oară pe Lună și persiflarea construcției tipic occidentale a frazei celebre a unuia de-al lor ( Neil Armstrong ) nu poate totuși decât să cântărească, din punct de vedere simbolic, mai mult pe talerul lor, de vreme ce ” politrucii ” de la Casa Albă și-au făcut bine treaba, fraza lui Armstrong depășind-o cu mult în cota de popularitate pe cea a lui Gagarin. Factual, sovieticii au învins, fiind primii. Doar că în istorie, victoria nu are întotdeauna nevoie de fapte ca să fie luată ca atare, lucru de care adultul Ernu devine conștient. E vorba de ceea ce s-ar fi numit acum PR defectuos pentru partea rusească, lucru valabil și pentru alt moment important al lor ca 9 Mai, Ziua Victoriei.
Nemulțumirile lui homo sovieticus nu sunt însă îndreptate exclusiv către ei. În ciuda amintirii unei copilării minunate, Ernu poate și critica regimul. Acum citind, pare amuzant să afli/ să-ți amintești cum sovieticii își procurau materia primă pentru a-și face băutură, mergând de la spray de gândaci până la lichidul de frână. Povestit într-un stil mucalit, procesul popular al ”manufacturării produselor alcoolice ” este de un umor autentic, însă negru, prin care se simte prohibitismul regimului sovietic, un prohibitism care te transforma în acel băutor adevărat, care, din motive pe care acum mi-e greu să mi le închipui, ar ”bea singur, de dimineață și fără nici un motiv” un cocteil ca ”Măruntaiele cățelei”. Ernu ilustrează o realitate crudă, însă o face în propriul stil, lăsându-se, volens nolens, contaminat de existența cetățeanului sovietic în propria-i structură sufletească de acum. Da, djinsî, jvacika, Lenin, Buratino, Stirlitz, Niznaika, Petaciok, Știetot și Habarnam au un impact puternic asupra lui homo sovieticus chiar și acum, chiar dacă par să aparțină unei epoci vetuste și scorojite atunci când ai ”38 de canale TV ” (pentru că ” We love to entertain you ” aș adăuga ), ”108 sortimente de brânză ”, ”rafturi kilometrice de alcool” care te fac să te simți mai puțin stingher acum decât te simțeai atunci dacă ar trebui să cumperi, de exemplu, un prezervativ.
Ceea ce era atunci considerat bârfă (o formă de fascinație pentru persoanele importante mai curând decât dorință de a desființa ca acum – vezi cazul Inessei Armand, presupusa amantă a lui Lenin) azi pare o joacă de copii, subiectele tabu precum sexul în URSS stârnind amuzament acum, cele douăsprezece legi sexuale ale proletariatului revoluționar fiind cel mult o poantă bună, dacă nu expresia maximă a ridicolului. Unele dintre idei sunt, în fond, întemeiate, doar că în formă, suferă din cauza formulării depășite și sinistrului estetic. Nu cred că sistemul capitalist a adus un factor de plus valoare în acest caz. De acord, ai acces neîndoielnic mai mare la o educație sexuală adecvată, însă și neajunsurile acestei libertăți sunt pe măsură, ca și cum oamenii, văzându-se cu atâta libertate deodată, nu au știut să o gestioneze. E ceva greșit, ori sunt eu vreo babă comunistă, când indivizii își pun pe tapetul public ceea ce fac ei în pat, când un subiect delicat devine banal, când sexul e ca o sămânță scuipată prin televizor și în ziare, ca și cum ar fi subiect de dezbatere națională. Îți vine să strigi, cât poți tu de tare, în speranța că te mai aude cineva, că nu e demodat să zici că ce e prea mult strică, ca replică la atât de capitalista zicală că cea mai importantă regulă este faptul că nu există nici o regulă. O strigare pe care Vasile Ernu o face pentru noi și pentru el.
Existența cultului pentru obiect este un lucru prezent și în vremurile de acum, doar că atunci acest cult nu îi dezbina pe oameni, ba din contră. Obiectul era ”tovarăș” și nu ”marfă”, încât fetișizarea lui era dificilă în acele vremuri. Ceea ce era la mare căutare atunci (djinsî), se află acum îndesat în grămezi de o colosală varietate, culoare și marcă, încât e greu să crezi că cineva s-ar mai bucura într-atât de mult dacă ar reuși să scoată o pereche din tot acest moloz albastru. Excluzând desigur campaniile de reduceri care provoacă isterie și un entuziasm dement. Concluzia, mai printre rânduri, ar fi că această mană cerească numită capitalism nu ne-a învățat decât să ne dorim enorm și să cheltuim monstruos, fără a mai simți ”plăcerea de a avea lucruri obținute cu greu”. Poate că se exagerează (e inevitabil pentru sufletele nostalgice), poate că e precoce să spunem ”capitalismul ăsta ne-a stricat de tot” cu atâta îndârjire, însă nu pot să mă abțin să remarc că, într-adevăr, ”ceva” ne prisosește în tot universul acesta modern, plin de toate pentru toți, sufocat de hedonism și surplus, unde nu mai știi dacă există lucruri care chiar nu se pot cumpăra, pentru celelalte existând desigur… Mastercard.
Acum brandul desparte și prețul filtrează consumatorii, încât un pantof reprezintă fie un nimic dacă e luat din bazar, fie un fashion statement dacă e un Louboutin. S-a dezvoltat conceptul de Lovemark până la un punct în care și o bucată de plastic ar putea valora mii de euro dacă are un brand bine lipit unde trebuie. Nici măcar omul sovietic n-a putut să reziste ispitei adusă din lumea lor. Și uite așa s-a dus Edenul și porcul s-a suit pe curcubeu. Discursul adultului repovestește realitatea de-atunci .Vremea schimbării sosise, după atâția ani în care se simțise lipsa alimentelor, a libertății, a puterii de a alege dintr-o diversitate de opțiuni. Transformarea prin care trecea societeatea sovietică adusă de Gorbaciov, care promitea ”aerul schimbării” și socialismul cu față umană, a fost poate ”mult, mult prea mult” și prea rapidă pentru o nație care a trăit ca-ntr-un clopot de sticlă. Traiul împreună nu se mai făcea pe acorduri sublime de ordine, cenzură și spaimă, nu, muzica a devenit zgomot, căci deodată ”totul se punea în discuție, toată lumea încerca să ia atitudine ”. Era un trai tăcut convertit într-un carnavalesc libertarianism, un spectacol ce parcă nu-și avea rostul pe scena teatrului sovietic. Era începutul sfârșitului pentru homo sovieticus.
Un alt punct comun al vremurilor de atunci cu cele de acum sunt ”frazele înaripate”, acele ”citate culturale cu autori concreți”, gen ”Învățați, învățați și iar învățați” (Lenin), impactul lor trecând dincolo de generații. Singura diferență ar fi că acum sursa lor provine preponderent din cultura populară, din filme, de la persoane publice și mai puțin din cărți. E greu să nu găsești o persoană care să nu fi auzit vreodată replici precum ”Hasta la vista, baby!”, ”Frankly, my dear, I don’t give a damn” ori ”I’ll make you an offer you can’t refuse”, ca să nu mai spunem de ”meandrele concretului”, de ”o mână întinsă care nu spune o poveste nu primește nici un ban” sau ”trăim în România și asta ne ocupă tot timpul”. Nu sunt citate culturale ca atunci, căci, aşa cum a subliniat și Ernu, libertatea nu e suficientă pentru a produce cultură, iar de vreme ce noi avem impresia că am cunoscut mai mult libertatea decât opresiunea, ”jocul dintre libertate și interdicție ” nu a mai fost posibil, făcând implicit și producția de cultură mai slabă.
Reclama de atunci era aceeași cu cea de azi (”ne vindea propriul mod de viațã ”), vânzând idei și nu mărfuri în sine, ceea ce o face ”reflexivă”. Acum reclama ne vinde un mod de a fi, de a iubi, de a copilări, de a fi mamă, tată, femeie, bărbat, stereotipuri a ceea ce suntem și a ceea ce ar trebui să fim. Totul e la o scară mult mai mare, la un nivel pe care homo sovieticus nu și l-ar fi închipuit niciodată, chiar dacă și pe atunci existau stiliaga și conceptul de krutoi (cool).
Cine ar mai putea duce dorul komunalkăi atunci când ai posibilitatea luxului, a desfătării într-un spațiu cât vrei tu de mare, care te poate reprezenta fără ca tu să te ostenești să spui măcar un cuvânt ?4 Și ce să înțelegi până la urmă din toată această poveste în care amintirile copilului se pătrund cu morala unui adult din altă generație, cu povețele de viață, cu umorul său negru, cu candoarea-i copilărească, cu criticile îmbibate de nostalgie și luciditate aduse capitalismului ? Ca orice povestioară, modul de a o spune diferă de la autor la autor, în timp ce fabula și tâlcul rămân cam la fel. Concluzia aici este că nimic nu s-a modificat, că e doar o schimbare de ambalaj și, pe alocuri, de cantitate, represiunea politică fiind înlocuită cu cea economică. Să fie pentru noi, popoarele asuprite de tiranii politicii comuniste, ”adoptarea incondiționată a capitalismului” singura salvare cum susțin unii cu îndârjire?5 Sau ne aruncăm prea repede spre o Europă care, privită de la depărtare, ca un tablou de Grigorescu, pare perfectă? Este cu mult diferită această ”casă comună europeană”6 față de ce a fost URSS? Unii zic că nu prea, că ar fi cam aceeași Mărie cu altă pălărie , în timp ce alții se grăbesc să îi cânte minunate ode.
Problema este că atunci când studiezi prea mult un tablou, riști să îi vezi toate defectele la care, de la depărtare, nici nu te-ai fi gândit. Nu mă pot abține să nu amintesc aici o mică istorioară7 care ar putea rezuma întreaga lecție pe care Ernu încearcă să o dea capitalismului, este vorba de povestea maimuțelor și a ghindelor. Îmblânzitorii sunt alții, maimuțele aceleași, iar ghindele din belșug. Nu-i așa că pare că trăim și acum în lumea cea mai bună cu putință?
1Lord Byron
2Pleșu, Andrei, Minima Moralia. Elemente pentru o etică a intervalului, Ediția a 2-a ; București: Humanitas, 1994, p.48
3Ernu , Vasile, op.cit., p.147
4Kilbourne , Jean, Can’t Buy My Love. How Advertising Changes the Way We think and Feel, cuvânt înainte de Mary Pipher; New York: Simon & Schuster, 2000
5Patapievici , H.-R., Cerul văzut prin lentilă, cuvânt înainte de Virgil Ierunca, grafica de Dan Perjovschi; Ed. a 4-a; – Iași : Polirom, 2002, p.208
6Bukovski ,Vladimir; Stroilov , Peter, Uniunea Europeană…O nouă URSS? ; trad. și pref.: Dan. C. Mihăilescu; București: Vremea, 2006, p.72
7Textul integral este acesta :
” Puterea este și disprețuitoare, iar acest dispreț e însoțit de șiretenie. Zhuang Zi ne povestește o întâmplare stranie :
Un îmblînzitor de maimuțe le-a spus maimuțelor, în clipa în care le dădea să mănînce :
– O să vă dau trei ghinde dimineața și patru seara. Ce ziceți?
Toate maimuțele, supărate foc, au început să țipe.
– Prea bine, a spus îmblînzitorul. Atunci am să vă dau patru ghinde dimineața și trei seara. Ce ziceți?
Toate maimuțele au fost mulțumite. ” – preluat din Carrière , Jean-Claude, Cercul mincinoșilor; povești filozofice din toată lumea, trad.: Brîndușa Prelipceanu; – București: Humanitas, 1999, p. 270
