I think one of the things you find at every turn, hidden behind friendly faces, stiff suits and even imposing buildings is a “problem”. Whether we prefer to hide the fact that something causes us discomfort, or flaunt our helplessness to gain some pity or false sympathy, we must admit that we cannot live without having problems and we would not want to do so if we had a choice. Many of our problems are related to tangible things, such as money, clothes, food, a life partner, a roof over our heads. We do not really bother with philosophy, at least not intentionally – we want to “get something out of” solving the problem, and dilemmas are only food for the spirit and not for the stomach. A simplistic, perhaps even rudimentary way of thinking, but which cannot be 100% condemned for its utilitarianism. We are beings who need these material things to survive, and the internal struggle and the struggle with those around us may have reduced us to bipedal animals struggling to survive for their own comfort. Sad, strange for the so-called modern century in which we live, and one of my problems: the fact that it is becoming increasingly difficult to find a human being among all those who resemble you (at least from an anatomical point of view), that you no longer know where humanity is really heading (if it is heading towards something or rushing into the unknown) and that inner dilemmas are no longer in great demand… They seem like big words laid out on a paper that only exists on a screen, but they sum up the details of my problem.
I see every day on the news and around me how our taste for the macabre, the grotesque and the fascinatingly odious has become something normal – it’s repulsive the idea that you would sit quietly in an armchair hearing how a man killed his wife for a bottle of booze and you would only have the feeling that it’s good, that you are safe. Watching this you would feel that it is basically banal news (hey, people die every day), you would eventually dig through other channels to find something even more monstrous. I remember how Şerban Foarţă said that when the stock of monsters decreases, journalists take care to complete it with those they have manufactured themselves. As true as it could be, with just one small change: monsters are no longer invented, they really exist. Man, with such a precious and unique gift as reason, this thinking reed that plays on the stage of life, has become a creature as if detached from the fairy tales of dragons and gnomes that I read when I was little. It is horrifying to think that now, as you read these lines, some people are ready to sell their organs for a tiny amount of money, that some girls are sold like pieces of meat at a stall to enrich others, how some children are exploited and sent to work before they know what childhood means, what the security of a home and the love of parents mean. Can you still call such a being capable of doing more harm than any creature on earth human? This is a problem, my problem, because while such monsters with a human face walk among us, there are those who I can proudly call people, those who still have a noble purpose and independent of their own ideals and ambitions. I know them from TV or from everyday life, I know them through history, I imagine them when I see a movie or hear music that inspires me. They are that guide in Tarkovsky’s film that guides you to a space that does not have to take material form, that is not palpable as we want all things to be, that will not guarantee you eternal glory or immortality. They are the guide we have lost, the heroes we have forgotten or that we remember when we need them – it is painful to realize that for a nation, for its members, these models represent nothing more than a dusty past, which is not on the same wavelength as the present of speed, where there is no longer any need to smell the pages of an old book, where spontaneous and sincere interaction between two people is replaced by virtual communication, where “time is money” and people are tools to demonstrate your excellence. We move so quickly, we forget so easily, we hurt with complete serenity and all for what? Isn’t it just for some valuable papers, for some clothes to cover our spiritual ugliness, for a moment of happiness that gives us the illusion that we are accepted and loved for what we want to appear? I would like us to take off our masks for a moment, at least in front of ourselves, and look at ourselves as we are and as those before us were hundreds and hundreds of years ago: a naked body, a simple face behind which hides the capacity to reason, to empathize and to accomplish extraordinary things through the power of the mind and the touch of the soul. But all this unmasking that would leave us naked in the face of self-criticism, without the material supports with which we have suffocated ourselves…. would be a real problem, right?
Now when I think about how I could find a solution to what I would call the alienation of modern man (which does not belong to me in concreto, it is linked to those who surround me and therefore belongs to everyone by extension), an extrapolation to the animal environment comes to mind. This idea seems strange, bizarre and even risky, but reflecting on it I realized what the cause of my problem would be. I remember that some time ago I had watched a documentary film called The March of the Penguins (“La marche de l’empereur”). The plot of the documentary is simple, but like most simple things, it hides meanings of unexpected depth. It shows how king penguins travel hundreds of kilometers, without feeding, through the most hostile place on Earth (Antarctica) to find their “soul mate”. Once there, the future parents take care of the only egg in turn, each of them traveling hundreds of kilometers to find food while the other stays and takes care of the future offspring without moving from the spot. What do these animals demonstrate? The fact that when there is solidarity, even a creature that does not have our reason is capable of the most amazing sacrifices, leaving us speechless, us who run after material benefits, after worthless objects and feelings devoid of authenticity. Even if a single penguin out of the hundreds that march to find a mate stumbles can no longer walk, the others jump to its aid and do not leave without him; we, on the other hand, sell or kill our babies, rob each other, we do not miss any opportunity to humiliate someone if we have the strength to do so and we learn that it is a sign of bravery if we manage to “step on corpses”. We lack solidarity with our fellow men, that humanity that we could show in moments when we are needed – this acute lack is one of the causes of the problem that I have tried to expose, a problem that many of those who are not aware of it are facing.
If, at the end of the day, we put our heads on the pillow without asking ourselves whether we were human today, if what will remain a memory for future generations will be a skeleton of a nation that was full of hatred, envy, intolerance and superficiality, if we will only look for our heroes in books or films and will not find them in the present, living through us and with us, if all these things will not remain just my thoughts, then I fear that we have long been involved in a march of the lost, a march that only opens the wound of a problem: the problem of monsters with human faces.
ROMANIAN
Cred că unul dintre lucrurile pe care le găseşti la orice pas, ascuns după chipuri prietenoase, costume rigide şi chiar clădiri impozante este o „problemă”. Fie că preferăm să ascundem faptul că ceva anume ne provoacă disconfort, fie că ne etalăm neputinţa pentru a obţine niscai milă ori falsă simpatie, trebuie să recunoaştem că nu putem trăi fără a avea probleme şi nici nu am dori să o facem, dacă am avea de ales. Multe dintre problemele noastre sunt legate de lucruri palpabile, cum ar fi banii, hainele, mâncarea, partenerul de viaţă, acoperişul de deasupra capului. Nu prea ne batem capul cu filozofeala, cel puţin nu în mod voit- vrem „să ne iasă” ceva din rezolvarea problemei, iar dilemele nu sunt decât hrană pentru spirit şi nu pentru stomac. O gândire simplistă, poate chiar rudimentară aş zice, dar care nu poate fi 100% condamnată pentru utilitarismul ei. Suntem fiinţe care au nevoie de aceste lucruri materiale pentru a supravieţui, iar lupta interioară şi cu cei din jur poate că ne-a redus la nişte animale bipede care se chinuie să răzbească pentru confortul propriu. Trist, ciudat pentru secolul aşa-zis modern în care trăim şi una din problemele mele: faptul că devine din ce în ce mai greu să găseşti un om printre toţi cei care îţi seamănă (cel puţin din punct de vedere anatomic), că nu mai ştii unde se îndreaptă cu adevărat omenirea (dacă se îndreaptă către ceva ori goneşte în neştire) şi că dilemele interioare nu mai sunt la mare căutare…Par cuvinte mari aşternute pe o hârtie ce există doar pe un ecran, însă tocmai ele însumează detaliile problemei mele.
Văd zilnic la ştiri şi în jurul meu cum gustul nostru pentru macabru, pentru grotesc şi pentru fascinant de odios a devenit ceva normal- e respingătoare ideea că tu ai sta liniştit pe un fotoliu auzind cum un bărbat şi-a omorât soţia pentru o sticlă de băutură şi nu ai avea decât sentimentul că e bine, că tu eşti în siguranţă. Privind acestea ai simţi că în fond e o ştire banală (eh, mor oameni în fiecare zi), eventual ai zapa pe alte canale pentru a găsi ceva încă pe atât de monstruos. Îmi amintesc cum Şerban Foarţă zicea că atunci când stocul de monştri se împuţinează, gazetarii au grijă să îl completeze cu aceia fabricaţi de ei înşişi. Cât se poate de adevărat, doar cu o mică schimbare: monştrii nu mai sunt inventaţi, ei chiar există. Omul, cu un dar atât de preţios şi unic precum raţiunea, această trestie gânditoare care joacă pe scena vieţii, a devenit o creatură desprinsă parcă din basmele cu balauri şi spâni pe care le citeam când eram mică. E înfiorător să te gândeşti că acum, când citeşti aceste rânduri, unii oameni sunt gata să îşi vândă organele pentru o sumă infimă de bani, că unele fete sunt vândute precum nişte bucăţi de carne la tarabă pentru a îmbogăţi pe alţii, cum unii copii sunt exploataţi şi trimişi la muncă înainte a afla ce înseamnă copilăria, ce înseamnă siguranţa unui cămin şi dragostea părinţilor. Mai poţi numi om o asemenea fiinţă capabilă să facă mai mult rău decât orice creatură de pe pământ? Acest lucru e o problemă, problema mea, căci în timp ce asemenea monştri cu chip uman umblă printre noi, mai există şi cei pe care îi pot numi cu mândrie oameni, cei care încă mai au un scop nobil şi independent de propriile idealuri şi ambiţii. Îi ştiu de la televizor ori din viaţa de zi cu zi, îi cunosc prin intermediul istoriei, mi-i imaginez când văd un film ori aud o muzică ce mă inspiră. Ei sunt acea călăuză din filmul lui Tarkovsky care te ghidează către un spaţiu ce nu trebuie să ia formă materială, care nu este palpabil aşa cum vrem noi ca toate lucrurile să fie, care nu îţi va garanta glorie eternă ori nemurire. Ei sunt călăuza de care ne-am pierdut, eroii pe care i-am uitat ori de care ne aducem aminte când avem nevoie- e dureros să realizezi că pentru o naţiune, pentru membrii ei, aceste modele nu reprezintă decât un trecut prăfuit, care nu este pe aceeaşi lungime de undă cu prezentul vitezei, unde nu mai este nevoie să simţi cum miros paginile unei cărţi vechi, unde interacţiunea spontană şi sinceră dintre două persoane este înlocuită de comunicarea virtuală, unde „time is money” şi oamenii unelte pentru a-ţi demonstra excelenţa. Mergem atât de repede, uităm atât de uşor, rănim cu deplină seninătate şi toate pentru ce? Nu cumva doar pentru nişte hârtii de valoare, pentru nişte haine care să ne acopere urâţenia sufletească, pentru o clipă de fericire care să ne dea iluzia că suntem acceptaţi şi iubiţi pentru ceea ce vrem să părem? Aş vrea să ne dăm pentru o clipă măştile jos, măcar în faţa noastră, şi să ne privim aşa cum suntem şi aşa cum au fost cei de dinaintea noastră cu sute şi sute de ani în urmă: un trup gol, un chip simplu în spatele căruia se ascunde capacitatea de a raţiona, de a empatiza şi de a înfăptui lucruri extraordinare prin puterea minţii şi atingerea sufletului. Dar toată această demascare care ne-ar lăsa goi în faţa unei autocritici, fără suporturile materiale cu care ne-am îmbrobodit…. ar fi o adevărată problemă, nu?
Acum când mă gândesc cum aş putea găsi o soluţie la ceea ce aş numi înstrăinarea omului modern (care nu îmi aparţine mie in concreto, ea fiind legată de cei care mă înconjoară şi aparţinând deci tuturor prin extindere), îmi vine în minte o extrapolare la mediul animal. Pare ciudată, bizară şi chiar hazardată această idee, însă reflectând la ea mi-am dat seama care ar fi cauza problemei mele. Ţin minte că urmărisem cu ceva vreme în urmă un film documentar intitulat Marşul pinguinilor („La marche de l’empereur”).Firul documentarului este simplu, însă ca majoritatea lucrurilor simple, ascunde semnificaţii de o profunzime neaşteptată. Acesta prezintă cum pinguinii regali străbat sute de kilometri, fără a se hrăni, prin cel mai ostil loc de pe Terra (Antarctica) pentru a-şi găsi „sufletul-pereche”; odată ajunşi acolo, viitorii părinţi au grijă de singurul ou pe rând, fiecare dintre ei străbătând alte sute de kilometri pentru a găsi hrană în timp ce celălalt stă şi are grijă de viitoarea progenitură fără a se mişca din loc. Ce demonstrează aceste animale? Faptul că atunci când există solidaritate, până şi o creatură care nu are raţiunea noastră este capabilă de cele mai uimitoare sacrificii, lăsându-ne fără cuvinte pe noi cei care alergăm după foloase materiale, după obiecte fără valoare şi sentimente lipsite de autenticitate. Chiar dacă un singur pinguin din sutele care mărşăluiesc pentru găsirea perechii se împiedică ori nu mai poate merge, ceilalţi îi sar în ajutor şi nu pleacă fără el; noi, în schimb, ne vindem ori ucidem pruncii, ne jefuim între noi, nu scăpăm nici o ocazie de a înjosi pe cineva dacă avem puterea să o facem şi învăţăm că e semn de vitejie dacă reuşim „să călcăm pe cadavre”. Ne lipseşte solidaritatea cu semenii noştri, acea omenie de care am putea da dovadă în momentele în care este nevoie de noi-această lipsă acută este una din cauzele problemei pe care am încercat să o expun, o problemă cu care mulţi dintre cei care nu o conştientizează se confruntă.
Dacă atunci când, la sfârşitul zilei, vom pune capul pe pernă fără a ne întreba dacă astăzi am fost oameni, dacă ceea ce va rămâne amintire pentru generaţiile viitoare va fi o scheletul unei naţiuni ce mustea de ură, invidie, intoleranţă şi superficialitate, dacă ne vom căuta eroii doar în cărţi ori filme şi nu îi vom găsi în prezent, trăind prin noi şi cu noi, dacă toate aceste lucruri nu vor rămâne doar gândurile mele, atunci mă tem că suntem de multă vreme antrenaţi într-un marş al rătăciţilor, un marş care nu deschide decât rana unei probleme: problema monştrilor cu chip de om.
