Living in a van exploring the world after sitting for so many years enclosed in a tiny office space appears to be so invigorating. There is a shift in some people’s mentality about what living your life truly means. I watched some of these transitions and I must admit I have found a true appreciation for these people. The concept of a tiny house or a house on wheels is something you can’t really grasp until you see it with your own eyes. How to leave the comfort of your home , with your big space, with all the stuff you bought in order to store/hoard the other stuff that you have ?
Space is a relative term. Sleeping in a capsule room in Japan is not something out of the ordinary for those familiar with the concept, but for the majority of us it would be a rather uncomfortable experience. A claustrophobic, near to death experience, a capsule can feel like a coffin. Somehow we associate comfort with a big bed, a big room, a big house, but not with a big change.Why is that though that people with a life-on – the – road are having the same comfortable experience, maybe even a better one? Is it the space itself, or the idea of space that you have imprinted in your mindset? I believe that space becomes more abundant when you walk away from the idea of Your space. Sounds odd? Let’s analyze it for a minute: if you work your butt off to have a big house and fill it with stuff, imagining that you are building this exquisite universum- extraordinarium which will provide you with an unlimited supply of happiness, then you are working for the wrong reasons. In fact, you are only shrinking more and more the array of possibilities to expand your world. How many people do you know around 40-50 years old who spend most of their time inside their house, doing nothing but chores, changing furniture every 5 years and feeling so happy when they buy the newest floor mop as seen on their new flat screen Tv? How many of the 20-30 years old you know who will probably become like this? And …when will you become like this?
Comfort has a big price: stagnancy. When you get comfortable, with anything, from a boring job to toxic friends to unhealthy partners, you are tippin’ toes on moving sand. One way or the other, you are going down. Slowly, you won’t even feel it, until you become comfortable with the idea of going down itself. “Everybody around me does this, why should I dare to be different?”. The fear of being alone , rejected by your peers and seen as an awkward ostrich is much too frightening and your life deserves to be put on mediocre hold only to satisfy the friends/strangers/relatives/randomly known people who won’t care if your life sucks because they are too preocuppied with theirs. Is this a trade worth to be made, knowing that you only have one life to live? If we could only count the number of unfulfilled great destinies crushed by this stagnant fearful mentality. .. The opportunities they lost, the love they have given up, the career they were afraid to pursue, the dreams they decided to ignore…
Some managed to fool themselves a little bit more, by making comfortable changes. Not going the full way, only 30-50%, playing it safe, risking a little, but not too much. To their surprise, upsy, nothing changes too much either. You can’t possibly expect great results without great actions. Nobody won the war by stopping at the first half of the battlefield. If people who sold their things would have kept a back door opened for a return to the comfort zone, they wouldn’t have had the lifestyle and the great experiences that they did. That doesn’t mean to be irresponsable and not have a back-up plan, but sometimes for a plant to grow better you have to completely change its soil. What if that solo photographer living in its truck would have been scared of what people thought of him living in such conditions? You would’t have seen his great photos, his journey. What if the great inventors would have stopped at the 99th failed attempt only to discover that at the 100th they would have had the reward? What if at any point when you didn’t believe in yourself, in your strength to repair yourself and that one person saying that you can would have stopped saying it to you? Changing the way you see changes you and only in this manner you will see a real shift coming your way.
ROMANIAN
Să trăiești într-o dubiță și să explorezi lumea, după ce ai stat atâția ani închis într-un birou minuscul, pare o experiență extrem de revigorantă. Există o schimbare de mentalitate în rândul unor oameni cu privire la ce înseamnă cu adevărat să-ți trăiești viața. Am urmărit câteva dintre aceste transformări și trebuie să recunosc că am ajuns să-i admir sincer pe acești oameni. Conceptul de „casă minusculă” sau de casă pe roți este ceva ce nu poți înțelege cu adevărat până nu-l vezi cu ochii tăi. Cum să renunți la confortul propriei locuințe – cu spațiul generos și cu toate lucrurile pe care le-ai cumpărat doar pentru a depozita sau a aduna alte lucruri pe care le dețineai deja?
Spațiul este un termen relativ. Să dormi într-o cameră-capsulă în Japonia nu este ceva neobișnuit pentru cei familiarizați cu acest concept, dar pentru majoritatea dintre noi ar fi o experiență destul de inconfortabilă. O experiență claustrofobă, aproape de moarte; o capsulă poate părea un sicriu. Cumva, asociem confortul cu un pat mare, o cameră mare, o casă mare, dar nu și cu o schimbare majoră. Totuși, de ce oamenii care duc o viață pe drumuri au parte de același confort – sau poate chiar de unul mai bun? Este vorba despre spațiul în sine sau despre ideea de spațiu întipărită în mentalitatea noastră? Cred că spațiul devine mai vast atunci când renunți la ideea de „spațiul *tău*”. Sună ciudat? Hai să analizăm puțin: dacă muncești pe brânci ca să ai o casă mare și o umpli cu tot felul de lucruri, imaginându-ți că îți construiești un univers extraordinar care îți va oferi o sursă nelimitată de fericire, atunci muncești din motive greșite. De fapt, nu faci decât să restrângi tot mai mult orizontul posibilităților de a-ți extinde lumea. Câți oameni de 40-50 de ani cunoști care își petrec cea mai mare parte a timpului în casă, ocupându-se doar de treburi casnice, schimbând mobila la fiecare cinci ani și simțindu-se extrem de fericiți când cumpără cel mai nou mop văzut la televizorul lor cu ecran plat? Și câți dintre tinerii de 20-30 de ani pe care îi cunoști crezi că vor ajunge la fel? Și… când vei ajunge așa?
Confortul vine cu un preț mare: stagnarea. Când te instalezi comod în orice situație – fie că e vorba de un job plictisitor, de prieteni toxici sau de parteneri nesănătoși – pășești pe nisipuri mișcătoare. Într-un fel sau altul, te vei scufunda. Se întâmplă lent, nici nu vei simți, până când ajungi să te obișnuiești chiar și cu ideea de a te scufunda. „Toți cei din jur fac asta; de ce aș îndrăzni eu să fiu altfel?” Teama de a rămâne singur, de a fi respins de cei din jur și privit ca o ciudățenie este copleșitoare; totuși, merită oare să-ți pui viața „pe pauză” și să te mulțumești cu mediocritatea doar pentru a satisface prieteni, străini, rude sau cunoștințe ocazionale? Oameni cărora nu le va păsa dacă viața ta e un dezastru, pentru că sunt prea preocupați de propriile lor vieți. Este un schimb care merită făcut, știind că ai o singură viață de trăit? Dacă am putea număra marile destine neîmplinite, zdrobite de această mentalitate a fricii și a stagnării… Oportunitățile ratate, iubirea la care au renunțat, cariera pe care s-au temut să o urmeze, visele pe care au ales să le ignore…
Unii au reușit să se amăgească puțin, făcând schimbări care le ofereau totuși confort. Fără să meargă până la capăt – doar 30-50% –, alegând calea sigură, riscând puțin, dar nu prea mult. Spre surprinderea lor, surpriză: nici nu se schimbă mare lucru. Nu te poți aștepta la rezultate extraordinare fără acțiuni pe măsură. Nimeni nu a câștigat un război oprindu-se la jumătatea câmpului de luptă. Dacă oamenii care și-au vândut bunurile și-ar fi lăsat o portiță de scăpare pentru a se întoarce în zona de confort, nu ar fi avut parte de stilul de viață și de experiențele extraordinare pe care le-au trăit. Asta nu înseamnă să fii iresponsabil și să nu ai un plan de rezervă, dar, uneori, pentru ca o plantă să crească mai bine, trebuie să-i schimbi complet solul. Ce s-ar fi întâmplat dacă fotograful acela care călătorește singur și locuiește în camionul său s-ar fi temut de ce ar putea crede lumea despre condițiile sale de trai? Nu i-ai fi văzut niciodată fotografiile superbe și nici nu ai fi aflat despre călătoria sa. Ce-ar fi fost dacă marii inventatori s-ar fi oprit la a 99-a încercare eșuată, chiar înainte de a descoperi că a suta le-ar fi adus reușita? Ce-ar fi fost dacă, în momentele în care nu credeai în tine sau în puterea ta de a te reface, acea singură persoană care îți spunea că poți ar fi încetat să o mai facă? Schimbarea perspectivei te transformă, iar doar astfel vei vedea o schimbare reală apărând în viața ta.
