I always find that I have my faith in love restored again when I occasionally see an old couple holding hands when they take a simple walk in the park. I say to myself: what a long time to stay together and still be able to see and feel the beauty of grasping your loved one’s hand! Most people see these details and pass them by, being busy with living life , others find it cute, others are sad because they don’t have someone in their lives with whom they would dream to have this and so on. I choose to appreciate and analyze it.
What’s the secret ingredient for couples who last? And to be more specific, what’s the particular secret of those who last and are genuinely happy with one another and with themselves? You see, I have heard the stories of many couples who stood the test of time, but they were miserable and tired of the relationship. The only thing they could have said proudly is that they lasted so many years, although the quality in those years lacked immensely. “It hasn’t been good since the beginning, but well, we managed it to keep it up and running for 40 years”. What an odd thing to say, emotionally speaking! The joy of being stuck and safe overruled their capacity to improve the quality of the marriage. They have given up and just left it like this and “make it last it for the kids”. When I think to the amount of time we have on Earth for our actual personal life, hearing up these kind of declarative statements makes me ponder. Can you be happy in your unhappiness? I guess so, and different styles of dysfunctional emotional attachment can make that broken love car run for years on cheap gasoline.
I remember Jordan Peterson speaking in one of his many conferences about the reasons why a divorce is such a bad idea, unless it would happen because of serious abuse or violence. He pointed out a very valid argument toward the idea of not divorcing: first, it would be very expensive, second, you would waste so much more of your life trying to find another person and discover him/her and make it work for you, which would constitute a bigger effort than actually trying to make it work with the existent partner. A “more compatible partner” does not exist, you work for it with your loved one and they do the same with you! Practically, if you have unresolved issues with yourself, you can’t run from them towards another person, because the history would repeat itself. The universe is pretty smart and you can’t get away with anything. People who got married 3-4 times could tell us all about it. Or maybe not. Either way, the couples who last 40 years+ and are miserable are the ones in which one or both partners has given up. They either got too comfortable or too stiff in their own beliefs. Are they way better than the ones alone and still searching? Probably not, but they sure like to believe that they are. It is that little grim of hope and satisfaction that they have in the number of years they managed to have behind them versus the quality in them. When you don’t have the joyful feeling of happiness, you can brag about the number and that will give you the boost you need to keep going.Pretty sad huh? Well, it depends on which side of the love story you look at . If you don’t mind eating a 3 day old cracker and ignore the quality control aspect, you are pretty comfy. A bit annoyed, but fine. The same principle applies to the relationships : if you don’t mind being slightly miserable for many years, you’ll be ok. And that might happen because as a child you have probably watched the same bad love pattern from your parents and it gave you the idea that this is the way it works. From an emotionally healthy point of view, it doesn’t.
What I think it would be a great improvement in relationships is the activation of the proactive attitude of the partners. Admit to yourself that getting along with your loved one is a continuous lifetime process, that rekindling love and affection is not a given, but a mission, that communication never stops, that attraction is something you work for and that it is a lazy attitude what gets you stuck on the wrong side of the fence when you could make it work so much more if you would only put in the effort you did in the beginning.
You see, at the start of any relationship, we all check and double check the quality control: we make sure we are on our best behavior and we do the same with the partner. The issues appear when we believe that it is ok to stop improving and understanding, when we take love for granted and ignore what we used to crave for. Our partner is not a tree, it does not have roots, it can go anytime, and the same advantage is given to us. The difference between those who happily hold hands and enjoy their company and the ones who brag only with the number, feeling stuck, tired and lonesome, is in the way they perceived love in a relationship: some took it as a given, therefore when you receive stuff, you only appreciate it for a while and then it’s over, and some took it as a mission, and they are the ones constantly working and improving and making an effort to make themselves and their partner happy. One choice comes with the least amount of effort and a lot of drama and conflict in between, the other choice comes with a ton of continuous effort and work, but it leads to a healthier environment each day. The kind of love environment which makes you wake up in the morning, smile when you see their face next to you , take their hand and go in the park, enjoying their warm presence even after 40 years of being together.
ROMANIAN
Îmi recapăt mereu încrederea în iubire atunci când văd, din când în când, un cuplu de vârstnici ținându-se de mână în timpul unei simple plimbări prin parc. Îmi spun: ce mult timp au rămas împreună și totuși reușesc să vadă și să simtă frumusețea gestului de a ține mâna persoanei iubite! Majoritatea oamenilor observă aceste detalii, dar trec pe lângă ele, fiind prea ocupați cu viața de zi cu zi; unii le consideră drăguțe, alții simt tristețe pentru că nu au pe cineva alături cu care să viseze la așa ceva, și tot așa mai departe. Eu aleg să apreciez și să analizez acest lucru.
Care este ingredientul secret al cuplurilor care rezistă în timp? Și, mai exact, care este secretul celor care nu doar că rezistă, ci care sunt cu adevărat fericiți – atât unul cu celălalt, cât și cu propria persoană? Am auzit poveștile multor cupluri care au trecut testul timpului, dar care erau nefericite și epuizate de relație. Singurul lucru cu care se puteau lăuda era faptul că rezistaseră atâția ani, deși calitatea acelor ani lăsa mult de dorit. „Nu a fost bine de la început, dar, mă rog, am reușit să ducem relația mai departe timp de 40 de ani”. Ce afirmație ciudată din punct de vedere emoțional! Bucuria de a fi într-o situație stabilă și sigură a câştigat în fața provocării de a îmbunătăți calitatea căsniciei. Au renunțat să mai încerce și au lăsat lucrurile așa cum erau, „de dragul copiilor”. Când mă gândesc la timpul limitat pe care îl avem pe Pământ pentru propria noastră viață, astfel de declarații mă pun pe gânduri. Poți fi fericit în propria nefericire? Cred că da; diverse forme de atașament emoțional disfuncțional pot face ca acea „mașină” a iubirii – deși stricată – să mai ruleze ani la rând, alimentată cu un combustibil ieftin.
Îmi amintesc că Jordan Peterson vorbea, în una dintre numeroasele sale conferințe, despre motivele pentru care divorțul este o idee atât de proastă, cu excepția cazului în care intervine din cauza unor abuzuri grave sau a violenței. El a evidențiat un argument foarte pertinent împotriva divorțului: în primul rând, este foarte costisitor; în al doilea rând, ai irosi mult mai mult timp din viață încercând să găsești o altă persoană, să o cunoști și să construiești o relație funcțională, ceea ce ar necesita un efort mai mare decât încercarea de a face lucrurile să meargă cu partenerul actual. Nu există un „partener mai compatibil”; relația se construiește prin efort comun – tu lucrezi la ea alături de persoana iubită, iar ea face același lucru pentru tine! Practic, dacă ai probleme nerezolvate cu propria persoană, nu poți fugi de ele în brațele altcuiva, deoarece istoria se va repeta. Universul este destul de inteligent și nu poți scăpa nepedepsit. Oamenii care s-au căsătorit de 3-4 ori ne-ar putea povesti multe despre asta. Sau poate că nu. Oricum ar fi, cuplurile care rezistă peste 40 de ani, dar sunt nefericite, sunt cele în care unul dintre parteneri – sau amândoi – a renunțat să mai lupte. Fie s-au complăcut într-o stare de confort excesiv, fie au devenit prea rigizi în propriile convingeri. Sunt oare mult mai bine situați decât cei singuri, aflați încă în căutarea unui partener? Probabil că nu, dar cu siguranță le place să creadă asta. Se agață de acea mică sclipire de speranță și satisfacție legată de numărul anilor petrecuți împreună, ignorând calitatea acestora. Când nu simți bucuria fericirii, te poți lăuda cu durata relației, iar asta îți oferă impulsul necesar pentru a merge mai departe. Destul de trist, nu-i așa? Ei bine, depinde din ce perspectivă privești povestea de dragoste. Dacă nu te deranjează să mănânci un biscuit vechi de trei zile și ignori aspectul calității, te simți destul de confortabil. Poate puțin iritat, dar în regulă. Același principiu se aplică și în relații: dacă nu te deranjează să fii ușor nefericit timp de mulți ani, vei fi bine. Iar asta se poate întâmpla deoarece, în copilărie, probabil ai observat același tipar relațional defectuos la părinții tăi, ceea ce ți-a creat impresia că așa funcționează lucrurile. Dintr-o perspectivă a sănătății emoționale, nu e bine.
Cred că un pas important spre îmbunătățirea relațiilor ar fi adoptarea unei atitudini proactive din partea partenerilor. Trebuie să conștientizezi că armonia cu persoana iubită este un proces continuu, de o viață întreagă; că reaprinderea iubirii și a afecțiunii nu vine de la sine, ci este o misiune; că dialogul nu trebuie să înceteze niciodată; că atracția necesită efort; și că, adesea, o atitudine pasivă te plasează într-o poziție nefavorabilă, deși relația ar putea funcționa mult mai bine dacă ai depune același efort ca la început.
La începutul oricărei relații, cu toții suntem foarte atenți la detalii: ne străduim să ne purtăm impecabil și urmărim cu grijă comportamentul partenerului. Problemele apar atunci când considerăm că nu mai e nevoie să evoluăm sau să ne străduim să ne înțelegem reciproc, când luăm iubirea ca pe un lucru garantat și ignorăm ceea ce odinioară ne doream cu ardoare. Partenerul nu este un copac înfipt în pământ; poate pleca oricând, la fel cum și noi avem această posibilitate. Deosebirea între cei care se țin fericiți de mână, bucurându-se de compania celuilalt, și cei care se laudă doar cu durata relației, simțindu-se însă blocați, epuizați și singuri, constă în modul în care percep iubirea: unii o consideră un dat (iar lucrurile primite astfel sunt apreciate doar o scurtă vreme, după care interesul dispare), în timp ce alții o văd ca pe o misiune, depunând eforturi constante pentru a evolua și pentru a-și face fericiți atât pe ei înșiși, cât și pe partener. Prima variantă implică un efort minim, dar aduce multă dramă și conflicte; a doua presupune o muncă susținută și efort continuu, însă creează, zi de zi, un climat mai sănătos. Este genul de atmosferă plină de iubire care te face să te trezești dimineața zâmbind când vezi chipul celuilalt lângă tine, să-l ții de mână și să ieșiți în parc, bucurându-vă de prezența caldă a partenerului chiar și după 40 de ani petrecuți împreună.
