When I was a child, I always had this fear of heights. Never quite got through this even now, when I should be a full grown-up. Most people have a good positive vibe connected to their childhood: they remember all the funny stuff, all the time that they had to just sit their ass off and do nothing, the lack of worries and the joy of just going through life day by day. A very simple attitude we have toward life when we are kids. How do we end up so messed up when we become adults? It’s like there is a switch on button with a big tag “start stressing human” that we push once our parents tell us we have to grow up.
You see, I’m pretty sure we both know people who are adults and have a mentality worse than that of an eight year old. So I do not think that age is relevant when we tag a person with the “adult” trademark. I think that at a certain point we call a truce between the adult and the child living inside of us in order to be a well balanced individual. Taking yourself too seriously, focusing on what other adults told you from early age what you should do is wrong. You are practically turning yourself into something that others ‒from family, to friends and strangers‒ want you to, and by doing this you are not living at your full potential and you are deceiving yourself and others by not being true to what you really are.
Why so many people are feeling miserable with their successful careers, why they are not happy although they have good money, why after years of spending your life with a partner, you find yourself void and out of place? Why is that? Should we see in our frustrations a crack in the eggshell which we have built following blindly the advice of others? Let’s not be so surprised when we see that life ain’t that peachy when you realize you are not a peach, but maybe an apple, or an orange. In order to realize what you are, you must be prepared to know yourself on a deeper level and for that you should be prepared if you don’t like what you find deeper in the undergrounds of you as a person. It might be nasty, but you’re the only one capable of cleaning it up.
There is a little light at the end of the tunnel though. Deeper in you there is somebody you hushed up, somebody that you don’t want, but you need. You need the child in you, you need to stop being so stiff in this life and stop making decisions just like you were programmed to do. When we were kids, we did not know everything, we did not schedule our lives, we didn’t think inside a box. As an adult, we tend to suppress this side of us and assume we know it all. It’s so wrong. Try for a second to imagine that maybe you haven’t figured out completely how a person is and maybe you are tagging her or him wrong, imagine that maybe you haven’t found the job of your life and there might be something else, imagine that you don’t have to get married young and have a bunch of babies just because you have to, imagine that you don’t have to do what you have to do. And then, and only then , when you start to imagine, you become a child in a flying balloon over the fields of your life. And you’re not afraid of heights anymore. And you might see things oh so very differently …
ROMANIAN
În copilărie, am avut mereu o frică de înălțime. Nu am scăpat niciodată cu adevărat de ea, nici acum, când ar trebui să fiu un adult în toată firea. Majoritatea oamenilor asociază copilăria cu o stare de bine: își amintesc momentele amuzante, timpul petrecut pur și simplu stând degeaba, lipsa grijilor și bucuria de a trăi clipa, zi de zi. Avem o atitudine atât de simplă față de viață atunci când suntem copii. Oare cum ajungem atât de complicați și de bulversați la maturitate? Parcă ar exista un buton pe care scrie mare „începe să te stresezi, omule” și pe care îl apăsăm imediat ce părinții ne spun că trebuie să creștem.
Știi, sunt convinsă că amândoi cunoaștem adulți care au o mentalitate mai precară decât a unui copil de opt ani. Așadar, nu cred că vârsta este criteriul decisiv pentru a eticheta pe cineva drept „adult”. Cred că, la un moment dat, trebuie să încheiem un armistițiu între adultul și copilul din noi, pentru a deveni indivizi echilibrați. E greșit să te iei prea în serios sau să te concentrezi doar pe ceea ce alți adulți ți-au spus, încă de mic, că ar trebui să faci. Practic, te transformi în ceea ce vor alții – fie că e vorba de familie, prieteni sau străini – să fii; astfel, nu-ți atingi potențialul maxim și te minți atât pe tine, cât și pe ceilalți, nefiind sincer cu propria ta persoană.
De ce se simt atâția oameni nefericiți în ciuda carierelor de succes? De ce nu sunt mulțumiți, deși câștigă bine? De ce, după ani de viață alături de un partener, ajungi să te simți gol pe dinăuntru și complet confuz? Oare de ce? Ar trebui, oare, să vedem în frustrările noastre o crăpătură în coaja oului pe care l-am construit urmând orbește sfaturile altora? Să nu ne mirăm prea tare când constatăm că viața nu e chiar „roz” atunci când realizezi că nu ești o piersică, ci poate un măr sau o portocală. Pentru a realiza cine ești, trebuie să fii pregătit să te cunoști la un nivel mai profund și să accepți ceea ce s-ar putea să descoperi în cotloanele ascunse ale propriei ființe. S-ar putea să fie ceva neplăcut, dar ești singurul capabil să faci curățenie în mizeria pe care o vezi în interiorul tău.
Există, totuși, o mică rază de speranță la capătul tunelului. Undeva, în adâncul tău, există cineva pe care l-ai redus la tăcere – cineva pe care nu-l vrei, dar de care ai nevoie. Ai nevoie de copilul din tine; trebuie să nu mai fii atât de rigid în viață și să nu mai iei decizii doar pentru că așa ai fost programat. Când eram copii, nu știam totul, nu ne planificam viața și nu gândeam în tipare prestabilite. Ca adulți, tindem să înăbușim această latură a noastră și să credem că le știm pe toate. Este o mare greșeală. Încearcă, pentru o clipă, să-ți imaginezi că poate nu ai înțeles pe deplin firea unui om și că poate îi pui o etichetă greșită; imaginează-ți că poate nu ți-ai găsit încă adevărata vocație și că ar putea exista și altceva; imaginează-ți că nu ești obligat/ă să te căsătorești de tânăr/ă și să faci o mulțime de copii doar pentru că „așa trebuie”; imaginează-ți că nu ești obligat/ă să faci lucrurile doar pentru că așa se cere. Și atunci – și numai atunci, când începi să-ți imaginezi – devii un copil într-un balon care plutește deasupra câmpurilor propriei tale vieți. Și nu te mai temi de înălțime. Și s-ar putea să vezi lucrurile într-o lumină cu totul și cu totul diferită…
