Drops of rain are visiting my window….I find it very peaceful and relaxing when it’s raining, although many people dislike it because it’s oh so cloudy, oh so grumpy, oh so wet. What shall you do when it’s such a bad weather, you feel forced to stay indoors because the outside perspective it’s not so inviting? Isn’t that all in your head though? People stay indoors in front of TV and phones and play stations even when it’s beautiful outside, so I very much believe that a rainy day can only put a grumpy face on those who are already so very much so in their heart, it is you who creates your mood and drive and not a load of water drops.
Perspective is something that we have developed very much inside our comfort zone, when things are happening the way we expect and want to , it takes courage to go outside our safe perimeter and think otherwise about our daily challenges. We can’t control rain, it happens, as very much as we can’t control love. Bummer, that happens too when we least expect it , it is like the silent drops of water visiting the windows of your soul…How much further outside of your comfort zone will it take you, how much will you just close the windows in hoping of it going away? They say love is a beautiful feeling, I agree with this one, only with a few objections: it’s not perfect and it’s not always there, you have to work all of your life to maintain it. I notice that many of us idealize this feeling, starting from finding the perfect one to believing that after marriage it will all last with less effort just because we have put a ring on it. Bad perspective grumpy face. First of all, there is no such thing as the perfect match: you choose a person with whom you share common values, ideals, mentalities , put a drop of attraction and work for it all of your life, it is you and your partner creating the perfect relationship, it does not come in a box ready to be taken up for grabs. If you believe you will find perfection with no effort, just there for you to collect it like you take a flower from a flower field, you set yourself up for disappointment. Love is work, love is commitment, love is responsibility, love is the meeting of the imperfects building their perfect castle. Love does not last forever unless you prove it with small gestures, or when you patch up different scars that you will make on your partner’s heart, you have to nurture your love in order to have it the next day still knocking on your beloved’s window.
Sometimes love can be painful, people give up so easily on each other nowadays. They imagine perfection sitting on the next corner, they run towards an idealized future partner without realizing they will face the same struggle to adapt, to learn, to compromise, to make it work.We crave so much the perfection and understanding of the other person without taking a glimpse in our own yard: me, the imperfect, the not- so -tolerant, the avoidant, the demanding, the lazy, me, it is me wanting that perfect fulfilling meaningful partner. And I truly believe I deserve it. And that is enough. Wrong. You will only get as good as you are willing to fight for and even then, you can expect the other person quitting on you. There are no guarantees, only experience and a good character will teach you to choose the partner with whom you can build a good future , who can be there for good and for bad. Who will accept love as a responsibility, not as a gift.
You see, I think of love as being the wind blowing over the partners, which I consider them to be like clouds. We all like clouds, so fluffy, so white, so beautiful….When the wind blows, they move, they swirl, they change shape…but they still remain up there, making us dream how would it be to be in such a cloud on top of the world. I am particularly fond of billow clouds. Their shape is so unique and the way they form can be a great analogy with love: billow clouds form when two different layers of air in our atmosphere are moving at different speeds. Let’s take this and translate it into love language. It is the same thing when people fall in love: two different personalities clash, moving with different goals in life, and bam….they meet. It is not perfection meeting perfection, it is imperfection at different levels forming a beautiful pattern, a beautiful shape. It’s a joined effort made in a windy day, when both of them feel the drops of rain visiting their windows. And with responsibility and maturity, they go outside their perimeter and perfect their love. Because it’s a responsibility, not a gift. Every second, every day, for all their lives.
ROMANIAN
Picăturile de ploaie îmi bat la fereastră… Mi se pare foarte liniștitor și relaxant când plouă, deși multor oameni nu le place, considerând vremea prea înnorată, prea posomorâtă sau prea umedă. Ce poți face când vremea e atât de urâtă și te simți obligat să rămâi în casă, pentru că peisajul de afară nu te îmbie deloc să ieși? Dar oare nu e totul doar în mintea noastră? Oamenii stau în casă, în fața televizorului, a telefonului sau a consolei de jocuri, chiar și atunci când afară e frumos; așadar, cred cu tărie că o zi ploioasă îi va face să strâmbe din nas doar pe cei care poartă deja o stare de nemulțumire în suflet. Tu ești cel care își creează starea de spirit și motivația, nu o mulțime de picături de apă.
Perspectiva este ceva ce ne-am format în mare parte în interiorul zonei noastre de confort, acolo unde lucrurile se întâmplă exact așa cum ne așteptăm și ne dorim; e nevoie de curaj să ieșim din acest perimetru sigur și să privim altfel provocările cotidiene. Nu putem controla ploaia – ea pur și simplu se întâmplă –, la fel cum nu putem controla nici iubirea. Și ea apare, culmea, exact când ne așteptăm mai puțin; e ca acele picături tăcute de apă care îți vizitează ferestrele sufletului… Cât de departe te va purta ea în afara zonei tale de confort? Sau vei alege, pur și simplu, să închizi ferestrele, sperând că va trece de la sine? Se spune că iubirea este un sentiment frumos; sunt de acord, deși am câteva obiecții: nu este perfectă și nu este mereu prezentă – trebuie să muncești toată viața pentru a o menține. Observ că mulți dintre noi idealizăm acest sentiment: de la căutarea „persoanei perfecte” până la credința că, după căsătorie, totul va merge de la sine, cu mai puțin efort, doar pentru că am pus un inel pe deget. O perspectivă greșită, o atitudine naivă. În primul rând, nu există „perechea perfectă”: alegi o persoană cu care împărtășești valori, idealuri și mentalități comune, adaugi un strop de atracție și muncești pentru relație toată viața. Tu și partenerul tău sunteți cei care creează relația perfectă; ea nu vine „la pachet”, gata de luat și folosit. Dacă tu crezi că vei găsi perfecțiunea fără niciun efort – că e acolo, gata să fie culeasă precum o floare de pe câmp – te expui dezamăgirii. Iubirea înseamnă muncă, angajament și responsabilitate; este întâlnirea a două ființe imperfecte care își clădesc împreună castelul perfect. Iubirea nu durează la nesfârșit decât dacă o dovedești prin gesturi mărunte și dacă vindeci rănile pe care, inevitabil, le provoci în inima partenerului; trebuie să-ți îngrijești iubirea pentru ca, a doua zi, ea să bată din nou la fereastra celui drag.
Uneori, iubirea poate fi dureroasă; în ziua de azi, oamenii renunță atât de ușor unii la alții. Își imaginează că perfecțiunea îi așteaptă chiar după colț și aleargă spre un alt partener idealizat, fără să realizeze că se vor confrunta cu aceleași provocări: adaptarea, învățarea, compromisul și efortul de a face relația să funcționeze. Tânjim atât de mult după perfecțiune și după înțelegerea celuilalt, fără să ne uităm în propria curte: eu, cel imperfect, cel puțin tolerant, cel care evită intimitatea, cel exigent, cel leneș… eu sunt cel care își dorește acel partener perfect, care să ofere împlinire și sens. Și cred cu tărie că merit asta. Și că e suficient. Greșit. Vei obține doar ceea ce ești dispus să cucerești prin luptă, și chiar și atunci, există riscul ca celălalt să renunțe la tine. Nu există garanții; doar experiența și un caracter puternic te vor învăța să alegi partenerul alături de care poți construi un viitor frumos, pe cineva care îți va fi alături și la bine, și la rău. Cineva care va accepta iubirea ca pe o responsabilitate, nu ca pe un simplu dar.
Știi, eu văd iubirea ca pe un vânt care suflă peste parteneri – pe care îi compar cu niște nori. Cu toții iubim norii: atât de pufoși, atât de albi, atât de frumoși… Când bate vântul, ei se mișcă, se rotesc, își schimbă forma… dar rămân acolo sus, făcându-ne să visăm cum ar fi să plutești într-un astfel de nor, în vârful lumii. Îmi plac în mod deosebit norii de tip „billow” (nori ondulați). Forma lor este unică, iar modul în care se formează poate servi drept o excelentă analogie pentru iubire: acești nori apar atunci când două straturi diferite de aer din atmosferă se deplasează cu viteze diferite. Hai să transpunem asta în limbajul iubirii. Se întâmplă același lucru când oamenii se îndrăgostesc: două personalități diferite intră în contact, fiecare cu propriile obiective în viață, și… pac! Se întâlnesc. Nu este o întâlnire între două perfecțiuni, ci între imperfecțiuni de niveluri diferite care creează un tipar minunat, o formă superbă. Este un efort comun depus într-o zi cu vânt, când ambii simt stropii de ploaie bătând în ferestre. Iar cu responsabilitate și maturitate, ei ies din propriul spațiu și își desăvârșesc iubirea. Pentru că este o responsabilitate, nu un dar. În fiecare secundă, în fiecare zi, pe tot parcursul vieții lor.
