TEREZUM

So you walk on the street with your perfect tune blasting in your headphones. Your ears revel in the marvelous music that you are playing. You feel invincible. Look at me world. All these mortals have nothing on me. We all know the power of a favourite tune. It feels like you are on top of the clouds and that no bad news can ever ruin your mojo. Music. It has such effect on the human spirit. It can lift you up, it can make you cry tears that you never planned or it can make you dream about achieving the impossible.

I visited a cemetery a couple of days ago. It was so quiet. I find peace and a sort of healing by being able to sit and enjoy the silence in these spaces. I looked at various funeral stones. Some of them were well taken care of. I could see photos and even teddy toys at the places where children were buried. I can’t ever imagine what could be inside the soul of a woman who has to come and water the flowers at her child’s grave. I can’t. I hope to never go through such an experience myself and I bow my head when I see such suffering. It’s quiet. I see stones. I see different places where once upon a time famous people are buried. People who made history. Writers, doctors, pilots. Look at them. They are all in here. Most of them died wanting to be right. It’s quiet. I look around. It is healing to be able to be in such a place where no noise is permitted or welcomed. The presence of death commands respect. I think of how much suffering lies in these places. I also think of joy. Perhaps some souls were happy to end their journey here just because of the unbearable physical pain: when death comes to take you…you rejoice.

I make my way through the parcels to find the one I was looking for. I sight. I take out an apple and some peanuts and I eat. I saw a lady having a meal in front of a grave earlier. I was thinking: was she eating there because she was hungry or was she trying to have some company while eating? I can’t help but thinking of a funny dark humoured meme about marriage that I saw a long time ago: marriage is two people who eat together until one of them dies. Ha ha. True…isn’t it? So I take my apple. And I start to chew. And I talk with the deceased one. Telling my hurts and the incredible journey that I have gone through in the last year. I don’t even cry. I just talk as if I have this person in front of me. And at that moment I understand that woman because it makes sense to try to instill some idea of normalcy when you find solace between the dead. Do you find the words that you are reading amazingly morbid? You shouldn’t. The minute you were born you were heading towards death. With all of our hurts, sorrows, joys and accomplishments, we will all be sitting under a stone, wishing for someone to come and light us a candle.

After finishing my apple and peanuts I started to walk. I looked around. And there it was: a girl born in the same year as me…only to die at 13 years old. I walk a bit more and I see a boy who died this year at 17 years old. Teddies, flowers and the most beautiful angels surround his grave. His photo has him smiling. He never saw it coming. How am I more deserving to live than him? I don’t know, just God has this answer. This kind of sight brought me a deep sense of humility. We never know when we are going to die and who is more deserving to live. I have gained a deep sense of appreciation towards the elderly. What an honour it is to be able to walk on your own two feet at over 60 years old, in perfect health! One can only wish to arrive at the same milestone. It is so easy to be arrogant in your youth. It is somehow a given that someone in their 20’s or 30’s is supposed to live longer than someone in their 70’s. Really? I am no longer convinced of this fact. A visit at a hospital or at a cemetery can put some sense into your senses. As you read me now..a child has just died. Some die in utero. Some die when they get born. Your taste of fresh air coming down your nostrils…is your right to experience life. For now. What an incredible gift! Even if you fart right now… your existence on earth is still incredible!. The elderly deserve so much more respect than they are given. I look at them and I often ask myself: I wonder through how many adversities have they prevailed? I wonder if they ever had a life threatening illness and how did they cope with it? Life is never guaranteed. Tomorrow a 20 years old can be dead while a 60 years old hobo might buy another bottle of booze. Who am I to judge? A prostitute deserves life just as much as a scientist. A rich person sitting on the hospital bed waiting for death would switch their life with a homeless healthy hobo in no time, I guarantee you.

The respect for the elderly is basically the respect for a life which has been lived. Well or good…that is another debate. Not all old men/women are wise and not all youth is naive. But still…those wrinkles tell a story and have walked more miles than you did. And for this alone you might as well bow your head because you never know if you’ll reach that milestone yourself.

ROMANIAN

Mergi pe stradă precum Ştevan Vodă cu melodia ta preferată răsunând tareee în căști. Urechile ți se desfată cu muzica minunată pe care o asculți. Te simți invincibil. „Uită-te la mine, lume! Toți acești muritori pălesc în fața mea.” Cu toții cunoaștem puterea unei melodii preferate. Ai senzația că plutești printre nori și că nicio veste proastă nu-ți poate strica starea de bine. Muzica. Are un efect atât de puternic asupra spiritului uman. Te poate înălța, te poate face să verși lacrimi neașteptate sau te poate face să visezi la realizarea imposibilului.

Am vizitat un cimitir acum câteva zile. Era o liniște deplină. Găsesc pace și un fel de alinare stând și bucurându-mă de liniștea acestor locuri. Am privit diversele monumente funerare. Unele dintre ele erau bine îngrijite. Puteam vedea fotografii și chiar jucării de pluș la mormintele copiilor. Nu-mi pot imagina ce e în sufletul unei femei care trebuie să vină să ude florile de pe mormântul copilului ei. Pur și simplu nu pot. Sper să nu trec niciodată printr-o astfel de experiență și îmi plec capul în fața unei asemenea suferințe. E liniște. Văd pietre funerare. Văd locurile unde odihnesc oameni care au fost cândva celebri. Oameni care au făcut istorie. Scriitori, medici, piloți. Uită-te la ei. Sunt cu toții aici. Cei mai mulți au murit ținând morțiș să aibă dreptate. Mai contează dacă au avut sau nu dreptate? Toţi zac morţi şi dreptatea nu mai face diferenţa. E liniște. Privesc în jur. E vindecător să te afli într-un loc unde zgomotul nu este permis și nici binevenit. Prezența morții impune respect. Mă gândesc la câtă suferință zace în aceste locuri. Mă gândesc și la bucurie. Poate că unele suflete s-au bucurat să-și încheie călătoria aici, tocmai din cauza durerii fizice insuportabile: când vine moartea să te ia… te bucuri.

Îmi croiesc drum printre parcele ca să găsesc locul pe care îl căutam. Oftez. Scot un măr și niște arahide și mănânc. Mai devreme, văzusem o doamnă luând masa în fața unui mormânt. Mă întrebam: mânca acolo pentru că îi era foame sau căuta puțină companie în timp ce mânca? Nu mă pot abține să nu mă gândesc la o glumă vizuală (un „meme”) amuzantă, dar cu un umor negru, despre căsnicie, pe care am văzut-o acum multă vreme: căsnicia înseamnă doi oameni care mănâncă împreună până când unul dintre ei moare. Ha-ha. Adevărat… nu-i așa? Așa că îmi iau mărul. Și încep să mestec. Și stau de vorbă cu cel trecut în neființă. Îi împărtășesc suferințele mele și călătoria incredibilă prin care am trecut în ultimul an.Nici măcar nu plâng. Pur și simplu vorbesc, de parcă persoana respectivă ar fi în fața mea. Și în acea clipă o înțeleg pe acea femeie ce lua masa, căci are sens să încerci să insufli o oarecare stare de normalitate atunci când îți găsești alinarea printre cei morți. Ți se par cuvintele pe care le citești uluitor de morbide? Nu ar trebui. Din clipa în care te-ai născut, te-ai îndreptat spre moarte. Cu toate suferințele, tristețile, bucuriile și realizările noastre, cu toții vom ajunge să stăm sub o piatră funerară, sperând că cineva va veni să ne aprindă o lumânare în timp ce ronţăie un măr.

După ce am terminat mărul și alunele, am început să mă plimb. M-am uitat în jur. Și acolo era: o fată născută în același an cu mine… dar care a murit la vârsta de 13 ani. Mai merg puțin și văd un băiat care a murit anul acesta, la 17 ani. Jucării de pluș, flori și cei mai frumoși îngeri îi înconjoară mormântul. În fotografie, el zâmbește. Nu a bănuit nicio clipă ce avea să urmeze. De ce merit eu să trăiesc mai mult decât el? Nu știu; doar Dumnezeu deține acest răspuns. O astfel de priveliște mi-a insuflat un profund sentiment de smerenie. Nu știm niciodată când vom muri și cine merită mai mult să trăiască. Am început să-i prețuiesc profund pe vârstnici. Ce onoare este să poți merge pe propriile picioare după vârsta de 60 de ani, bucurându-te de o sănătate perfectă! Nu poți decât să-ți dorești să ajungi și tu la această etapă a vieții. E atât de ușor să fii arogant în tinerețe. Considerăm, cumva, de la sine înțeles că o persoană de 20 sau 30 de ani trebuie neapărat să trăiască mai mult decât una de 70. Serios? Nu mai sunt convinsă de acest lucru. O vizită la spital sau la cimitir te poate readuce cu picioarele pe pământ. În timp ce mă citești acum… un copil tocmai a murit. Unii mor încă din pântece. Alții, imediat după naștere. Senzația aerului proaspăt care îți pătrunde în nări… este dreptul tău de a experimenta viața. Pentru moment. Ce dar incredibil! Chiar dacă tocmai ai tras un pârţ… existența ta pe pământ rămâne incredibilă! Vârstnicii merită mult mai mult respect decât primesc. Mă uit la ei și mă întreb adesea: oare peste câte greutăți au reușit să treacă? Mă întreb dacă au trecut vreodată printr-o boală care le-a pus viața în pericol și cum au gestionat situația. Viața nu e niciodată garantată. Mâine, un tânăr de 20 de ani poate muri, în timp ce un om al străzii de 60 de ani își cumpără o altă sticlă de băutură. Cine sunt eu să judec? O prostituată merită să trăiască la fel de mult ca un om de știință. Vă garantez că o persoană bogată, aflată pe patul de spital și așteptându-și sfârșitul, ar face imediat schimb de viață cu un om al străzii care este sănătos.

Respectul față de vârstnici este, în esență, respectul pentru o viață trăită. Că a fost trăită bine sau nu… aceasta este o altă discuție. Nu toți oamenii în vârstă sunt înțelepți și nici toți tinerii nu sunt naivi. Cu toate acestea, ridurile spun o poveste; acei oameni au parcurs un drum mult mai lung decât tine. Și, măcar pentru acest lucru, ar trebui să-ți pleci fruntea, căci nu știi niciodată dacă vei ajunge și tu la acea etapă a vieții.