TEREZUM

Your child is not your pet

If one should pick two clear ideas that you can get from this book these would be: that “raising kids is not for wimps” and that “when we make children feel powerless, obey by force, threats or punishments, we make them feel helpless”. Alfie noticed that “people fail to flourish when they feel powerless” and using methods which make our children feel like this is extremely perilous.

This book completely changed my perspective about the role of rewards in our educational methods. I often thought that praise, rewards and good behavior go hand in hand. I was wrong and the reasons why these ancient methods fail are brilliantly explained in the book.

Your view about how the world is will shape your parenting style. A study of more than 300 parents has shown that “those who hold a negative view of human nature are more likely to be very controlling with their kids.” Your child becomes that tiny creature that wants to manipulate you, the enemy that you have to defeat. Our adversarial parent-child relationships are a symptom of a hypercompetitive society. The culture also plays a huge role in how we decide to parent and if we will use brute force to impose our way. The more that “people in a culture want kids to obey authority and traditional rules, the more they are inclined to use corporal punishments”. I cringe reading about these studies as I am aware of how beating your children as a way of educating them has been an accepted norm in Romania. It still is. The truth is that the parents who lack power and true influence are the ones that will use coercive methods with their children. Communication requires the honing of a lot of skills, beating someone requires just callousness and brute force. Beating someone who can’t even defend themselves shows the aggressor’s own weakness. Only a weak person would feel powerful by assaulting someone who is by default helpless.

In the introduction of his book Alfie illustrates how our society is looking at the behavior of good obedient children and deems them to be as the role model for how a child should behave. But according to the author “amazingly well-behaved children do what their parents want them to do, and become what their parents want them to become, but often at the price of losing a sense of themselves”. Yes, I sighed and I remembered the numerous times when I saw a child being told: you’re such a good boy, you’re such a good girl! And that praise was being given to the child because they were well behaved, sitting still and quiet. A “good child” is one “who isn’t too much trouble for us adults”. This is a sad image yet it is a reality. We often blame the child for their inability to sit still for minutes or hours in a crowded place yet we fail to blame the real responsible ones: the parents who lack the skills to evaluate the situation in which they put the child and prepare accordingly, taking into consideration the limitations of the child at a particular age.

The biggest alarm signal of today’s world is the degree to which we have accepted conditional parenting as being the norm. Something that should be odd and misplaced has become the normality. Conditional parenting is emotional abuse. “Children are not pets to be trained” and they should not try to “earn our approval”. Studies have shown that mothers who, as children, were loved only because they lived to their parents’ expectations, felt “less worthy as adults” and they tended to use the same approach on their own children. So trauma and parenting style gets passed on from generation to generation.

Love withdrawal and rewards. Do they work?

There are some very popular methods that some parents use and unfortunately they are believed to be really good in helping the child calm down or gain perspective. Time-out is extremely pernicious and I was shocked to find out that this method was “developed almost a century ago as a way of training laboratory animals”. Oh if you would tell a parent that is constantly using this method that they are treating their child like they are a circus animal, they would get offended. Yet this is precisely what a lot of parents use when things get heated. Instead of choosing the superior way, as Daniel Siegel advised, the parent goes all limbic and reacts impulsively.

Love withdrawal is another devastating strategy used by parents. This is worse than power assertion because it threatens the most important thing for a child: connection. A fear of abandonment starts to erode the child’s heart and “older children who are treated this way are more likely than their peers to be depressed”. Everytime when a parent threatens a child that they will no longer love him if he does not do X, Y, Z or decides to send them into their room alone for a time out , a bit of the self-esteem of that child is chiseled off. Maybe the method worked on laboratory animals, but to use it on our children is abysmal. When a child is sent into time-out they do not cool down and relax, on the contrary, they shut down and their fear of abandonment is rising while the adult is feeling victorious. You have gained silence, but at the cost of the relationship.

The word praise is quite a loaded term. We often hear about golden stars promised in schools or different treats and advantages that are promised by the parents if the child does or attains something which the parent demands. Does rewarding someone really works? Is praise truly responsible for raising the child’s self-esteem?

Alfie Kohn demolishes this huge myth and I was intrigued to find out why praise and rewards do more damage than good. First of all we should mention motivation. The only lasting genuine type of motivation which is the best is intrinsic motivation: doing something because you want it, because some inner compass is guiding you. Intrinsic motivation is also long lasting and impervious to outside difficulties: even if it gets harder, you continue to push through. Extrinsic motivation is all about doing something for an external benefit: getting more likes or A’s , earning an advantage, getting someone’s attention, having a gain. But this type of motivation fades off as soon as the reward disappears. As there is no inner fire to fuel your desire, you easily give up. Even worse, as Alfie Kohn discovered,”extrinsic motivation is likely to erode intrinsic motivation”. Isn’t this fascinating? “ The more that people are rewarded for doing something, the more likely they are to lose interest in whatever they had to do to get the reward”. So rewards are like the bad rotten apple which will destroy the joy of simply doing something without any hidden agenda. I agree with the author that “positive reinforcement is a form of conditional love” because rewards and compliments are almost always used only if the child does as the adult expects him or her to do. It is a conditional praise. I have never heard a parent jump in joy if their child brought home a C+ . Not only that, but praising is stealing something precious from the child’s own experience: their personal look on what they did – are they happy, do they like what they accomplished, what is an accomplishment in their own eyes? Self-evaluation is key, yet when we throw a superstar party because of an activity that we deem to be a highly achieving one, we rob the child of this process: they have to question themselves if they like it, if they see it as the accomplishment that we see. With every experience the child builds their self-esteem. And contrary to popular belief, this healthy self-esteem is not contingent on how much someone achieves. When a person has self-esteem they do not see failure as a problem. If we continue to praise children only when they get top results or when they do what we want them do to we set them up for conditional self-esteem. We set them up to be dependant on what others say or do.

In the current times that we are living children are being hurried and overscheduled. Competitions are highly regarded in schools and sometimes even mandatory. Alfie uses the expression “pushed to succeed” to illustrate the hamster’s wheel that makes children run everyday in order to make their parents feel proud. Some of the caregivers are vicariously living through the child’s success or failure and competition has two obvious sides: winners and losers. I thought that competitions and contests are good. But this book demolished another myth in regards to this idea. According to the author, “competition makes self-esteem conditional and precarious, and it has that effect on winners and losers alike”. Competitions “hold people back from working and learning at their best”. So this is the worst invention of them all: to make children compete from an early age! Studies have shown that “the more a child is thinking about grades, the more likely it is that her natural curiosity about the world will start to evaporate”. It makes perfect sense to ignore the process and focus on the outcome when you know that mommy wants that A+ and that a whole array of won competitions will make you win a super golden star from your teacher. Just like our praise and rewards are robbing our children from developing a healthy self- esteem, competition is robbing them of the joy of the learning process itself. We think that we are doing good when we lavish them with praise and with awards when in fact we do a lot of damage.

Which would be the best alternative to stop praising? Alfie Kohn says that “the most effective (and least destructive) way to help a child succeed -whether she’s writing or skiing, playing a trumpet or a computer game – is to do everything possible to help her fall in love with what she’s doing, to pay less attention to how successful she was (or is likely to be) and show more interest in the task”.

Control: how much is too much?

It is easy to impose your will if you are the adult. The child depends on you for their survival. In a lot of cases the child’s question “why?” receives a blunt response from the adult:”because I said so”. We often see children treated with little respect by their own parents. As Alfie noticed “a lot of parents act as though they believe that kids don’t deserve respect in the way adults do”. Studies done by Wendy Grolnick revealed that “controlling parenting is associated with more negative outcomes for children across cultural contexts”. So rage and violence is universal when it comes to damaging the children and even more pernicious are their effects when the socio-economic status is low: “as SES (socio-economic status) declines, rates of parents’ use of corporal punishments rise”.

If you take the role of the observer you can notice how easily adults scream , tease, chastise, belittle or even physically mistreat their children. They would not dare to do the same with an adult. It is an embarassment and a disgrace that in our society kids are treated this way. It is a false belief that the more you control the child the more disciplined he will become. The downside of using this method is that “you never learn to influence”. The more control you feel you need to use for your child the less influence you will have on their lives. Punishments do not work because they make people mad, they lose their effectiveness, they erode the relationship and they distract the child from the important issues. The goal of parents should be to empower rather than forcing children to conform.

It seems like a lot of parents are doing more harm than good, even when the intention is innocuous and directed to the child’s well being. What is truly important though is to allow children to be children. To let them take their time. To allow them to participate in the decision making. To let them go through failure, to learn how to self-regulate, to allow them to take their decisions and give them the respect they deserve. “People who act as though childhood is a race invariably visit a variety of unproductive pressures on their children”. I doubt that when they grow up the kids will remember with love their childhood when they were rushed, punished and criticized and belittled. Imagine someone actually saying “boy, I loved those times”….

Principles of Unconditional Parenting

So after we have found out about the nasty ways in which parents damage their children, some of them being motivated by really good intentions, we need the solutions. If parenting skills are so rusty and inefficient that they’re making our children worse, what’s the alternative?

Alfie Kohn introduces us to a set of principles for unconditional parenting that are meant to be in the best interest of the child. Some of these principles might sound crazy to you or make you raise an eyebrow. Breathe in and accept the possibility that everything that you have done is wrong. There is always a better way of parenting and it is not only your fault if you did some damage. According to Kohn, “a fair amount of research suggests that people’s basic parenting styles are already in place before [they] gain direct experience with their own offspring. These styles are deeply rooted in experiences they had long ago”. Even more shocking to me was to read that “many people continue to pass on the cruel deeds and attitudes to which they were subjected to as children so that they continue to idealize their parents”. Shaking off that generational trauma and bad patterns is difficult. But as long as an adult is open to the possibility of having understood parenting wrong, there can be room for improvement.

Some of the principles of unconditional parenting as suggested by Alfie Kohn are:

– be reflexive: do introspection time and analyse your own motives and reactions

– reconsider your requests

– keep your eye on your long-term goals

– put the relationship first

– change how you see, not just how you act

– respect

– be authentic ( Alfie suggests to “make a point of apologizing to your child about something at least twice a month”)

– talk less, ask more

– keep their ages in mind

– attribute to children the best possible motive consistent with the facts

– don’t stick your no’s in unnecessarily

– don’t be rigid

We should definetely rethink schools and how the educational process is taking place. Alfie points out that “school environments are often distinguished by an array of punishments and rewards , with elaborate behavior-management systems, ‘recognitions’ for those who are obedient and sanctions for those who aren’t”. We need to rethink performance and education. I have also found very interesting the concepts of “inductive discipline” (children are induced to think about the effects of their actions on others) and “perspective taking” ( to step outside one’s own viewpoint, to consider how the world looks to someone else). Kohn also noticed that “the best teachers arrange their classrooms so that children frequently learn from one another”. So the culture of competition, of having a winner and a loser is not supportive of the new methods that we have to use in order to change the way we raise our children.

A child needs to learn how to think and make decisions. Imagine the effect of years “filled with examples of mutual problem-solving, then compare that to years of having the parent make all the important decisions”. If treated with respect, children respond in the same way.

We also need to take into consideration the socio-economic factor. You might find these informations shocking, yet they explain a lot of the malfunctioning within our society in regards to parenting techniques: Melvin Kohn has shown that “working-class parents are more likely to raise their children to conform to rules and respect authority – and to use punishments to achieve these goals – whereas middle-class, notably white-collar parents are more likely to want their children to be self-directed and autonomous decision-makers”. Can you now see how the trauma of parenting the wrong way gets transmitted through generational poverty? I believe that this book did a great job at putting into a bigger perspective the issue of raising your child right and having the proper skills and financial means to do so.

I find it essential to include some advices that Alfie Kohn gave for the moments when kids resist to what you tell them, despite your best parenting approach:

– use the least intrusive strategy

– be honest with them

– explain the rationale ( “people of any age are entitled to a reason when someone is limiting their options” – I couldn’t agree more as we should treat children with the respect we would treat a fellow human being)

– turn it into a game

– set an example

– give them as much choice as possible

I think that the idea of not using praise and competitions and popular methods as time-out and love withdrawals are one of the most important ideas brought into the educational field by Alfie Kohn. As we live in a society where everyone wants to know who the winner and the loser is we need more authentic and efficient methods to teach our children of the true value that they possess, a value which is not dependant on how anyone thinks about them, including their own parents.

ROMANIAN

Alfie Kohn:Parentaj sensibil și inteligent

Copilul tău nu este un animal de companie

Dacă ar trebui să aleg două idei clare pe care le pot extrage din această carte, acestea ar fi: „creșterea copiilor nu este pentru un papă-lapte” și că „atunci când îi facem pe copii să se simtă lipsiţi de putere, să se supună prin forță, amenințări sau pedepse, îi facem să se simtă neputincioși. ”. Alfie a observat că „oamenii nu reușesc să înflorească atunci când se simt neputincioși” și că utilizarea metodelor care îi fac pe copiii noștri să se simtă așa este extrem de periculoasă.

Această carte mi-a schimbat complet perspectiva despre rolul recompenselor în metodele noastre educaționale. Am crezut adesea că laudele, recompensele și purtarea bună merg mână în mână. M-am înșelat și motivele pentru care aceste metode străvechi eșuează sunt explicate cu brio în carte.

Viziunea ta despre cum este lumea îţi va modela stilul parental. Un studiu efectuat pe 300 de părinți a arătat că „cei care au o viziune negativă asupra naturii umane au mai multe șanse să fie foarte controlanţi cu copiii lor”. Copilul tău devine acea creatură minusculă care vrea să te manipuleze, inamicul pe care trebuie să-l învingi. Relațiile noastre conflictuale părinte-copil sunt un simptom al unei societăți hipercompetitive. Cultura joacă, de asemenea, un rol enorm în modul în care decidem să fim părinți și dacă vom folosi forța brută pentru a ne impune. Cu cât „oamenii dintr-o cultură doresc ca copiii să se supună autorității și regulilor tradiționale, cu atât sunt mai înclinați să folosească pedepse corporale”. Mă înfior citind despre aceste studii, deoarece sunt conștientă de cât de mult bătaia a fost un mod de a-ți educa copiii în Romania. Încă mai este. Adevărul este că părinții cărora le lipsește puterea și influența adevărată sunt cei care vor folosi metode coercitive cu copiii lor. Comunicarea necesită perfecționarea multor abilități, a bate pe cineva necesită doar insensibilitate și forță brută. A lovi pe cineva care nici măcar nu se poate apăra arată propria slăbiciune a agresorului. Doar o persoană slabă s-ar simți puternică dacă atacă pe cineva care este implicit neajutorat.

În introducerea cărții sale, Alfie ilustrează modul în care societatea noastră privește comportamentul copiilor cuminți, ascultători și îi consideră a fi un model de urmat pentru modul în care un copil ar trebui să se comporte. Dar, potrivit autorului, „copiii uimitor de cuminţi fac ceea ce părinții lor vor să facă și devin ceea ce părinții lor vor să devină, dar adesea cu prețul pierderii sentimentului de sine”. Am oftat și mi-am amintit de numeroasele ori când am văzut un copil căruia i se spunea: ești un băiat atât de bun, ești o fată atât de bună! Și acea laudă era dată copilului pentru că se comporta bine, stătea nemișcat și tăcut. Un „copil bun” este unul „care nu este o prea mare problemă pentru noi, adulții”. Aceasta este o imagine tristă, dar este o realitate. Adesea dăm vina pe copil pentru incapacitatea lui de a sta nemișcat minute sau ore într-un loc aglomerat, dar nu reușim să dăm vina pe cei cu adevărat responsabili: părinții cărora le lipsesc abilitățile de a evalua situația în care au pus copilul și de a se pregăti în consecință, luând în considerare limitările copilului la o anumită vârstă.

Cel mai mare semnal de alarmă al lumii de astăzi este gradul în care am acceptat parentajul condiționat ca fiind normal. Ceva care ar trebui să fie ciudat și deplasat a devenit normalitate. Parentajul condiționat este o formă de abuz emoțional. „Copiii nu sunt animale de companie care trebuie dresate” și nu ar trebui să încerce „să ne câștige aprobarea”. Studiile au arătat că mamele care, în copilărie, erau iubite doar pentru că trăiau conform așteptărilor părinților, se simțeau „mai puțin demni ca adulți” și au avut tendința de a folosi aceeași abordare asupra propriilor copii. Așadar, trauma și stilul parental se transmit din generație în generație.

Retragerea iubirii și recompensele. Chiar funcționează?

Există câteva metode foarte populare pe care unii părinți le folosesc și, din păcate, se crede că sunt foarte bune în a ajuta copilul să se calmeze sau să câștige perspectivă. Time-out-ul este extrem de dăunător și am fost șocată să aflu că această metodă a fost „dezvoltată cu aproape un secol în urmă ca o modalitate de a antrena animale de laborator”. Oh, dacă ai spune unui părinte care folosește în mod constant această metodă că își tratează copilul ca și cum ar fi un animal de circ, s-ar simţi jignit. Cu toate acestea, acest lucru este exact ceea ce mulți părinți folosesc atunci când lucrurile se încing. În loc să aleagă calea superioară, așa cum propune Daniel Siegel, părintele devine nervos și reacționează impulsiv.

Retragerea dragostei este o altă strategie devastatoare folosită de părinți. Acest lucru este mai rău decât afirmarea puterii, deoarece amenință cel mai important lucru pentru un copil: conexiunea. Frica de abandon începe să erodeze inima copilului și „copiii mai mari care sunt tratați în acest fel au mai multe șanse decât colegii lor să fie deprimați”. De fiecare dată când un părinte amenință un copil că nu-l va mai iubi dacă nu face X, Y, Z sau decide să-l trimită în camera lui singur pentru o perioadă, un pic din stima de sine a copilului respectiv este distrusă. Poate că metoda a funcționat pe animale de laborator, dar să o folosești la copiii noștri este aberant. Când un copil este trimis în time-out, el nu se “răcorește” și nu se relaxează, dimpotrivă, se închide în el și frica de abandon crește în timp ce adultul se simte învingător. Ai câștigat tăcerea, dar cu prețul relației.

Cuvântul laudă este un termen destul de încărcat. Auzim adesea despre stele de aur promise în școli sau despre diferite răsfățuri și avantaje care sunt promise de părinți dacă copilul face sau realizează ceva pe care părintele îl cere. A recompensa pe cineva chiar funcționează? Este lauda cu adevărat responsabilă pentru creșterea stimei de sine a copilului?

Alfie Kohn demolează acest mit uriaș și am fost intrigată să aflu de ce laudele și recompensele fac mai mult rău decât bine. În primul rând ar trebui să menționăm motivația. Singurul tip de motivație real și durabil care este cel mai bun este motivația intrinsecă: a face ceva pentru că îți dorești, pentru că o busolă interioară te ghidează. Motivația intrinsecă este, de asemenea, de lungă durată și rezistentă la dificultățile exterioare: chiar dacă devine mai greu, continui să treci peste obstacole. Motivația extrinsecă înseamnă a face ceva pentru un beneficiu extern: a obține mai multe aprecieri sau A-uri, câștigarea unui avantaj, atragerea atenției cuiva, obținerea de câștig. Dar acest tip de motivație dispare de îndată ce recompensa dispare. Deoarece nu există un foc interior care să-ți alimenteze dorința, renunți cu ușurință. Și mai rău, așa cum a descoperit Alfie Kohn, „motivația extrinsecă este probabil să erodeze motivația intrinsecă”. Nu este acest lucru fascinant? „Cu cât oamenii sunt răsplătiți pentru că au făcut ceva, cu atât este mai probabil ca ei să-și piardă interesul pentru orice au avut de făcut pentru a obține recompensa”. Așadar, recompensele sunt ca mărul putred, care va distruge bucuria de a face pur și simplu ceva fără nicio agendă ascunsă. Sunt de acord cu autorul că „întărirea pozitivă este o formă de iubire condiționată”, deoarece recompensele și complimentele sunt aproape întotdeauna folosite numai dacă copilul face ceva așa cum se așteaptă adultul. Este o laudă condiționată. Nu am auzit niciodată un părinte sărind de bucurie dacă copilul lor a adus acasă un 5. Nu numai atât, dar a lăuda înseamnă a fura ceva prețios din propria experiență a copilului: privirea lui personală asupra a ceea ce a făcut – este fericit, îi place ceea ce a realizat, ce este o realizare în proprii săi ochi? Autoevaluarea este esențială, totuși, atunci când organizăm o petrecere de superstar din cauza unei activități pe care o considerăm a fi una foarte performantă, furăm copilului acest proces introspectiv: trebuie să se întrebe dacă îi place ce face, dacă o văd ca fiind o realizare. Cu fiecare experiență copilul își construiește stima de sine. Și contrar credinței populare, această stima de sine sănătoasă nu depinde de cât de mult realizează cineva. Când o persoană are stimă de sine ea nu vede eșecul ca pe o problemă. Dacă continuăm să lăudăm copiii doar atunci când obțin rezultate de top sau când fac ceea ce vrem noi, îi învăţăm respectul de sine condiționat. Astfel noi îi configurăm să fie dependenți de ceea ce spun sau fac alții.

În vremurile actuale în care trăim, copiii sunt grăbiți și supraprogramați. Competițiile sunt foarte apreciate în școli și uneori chiar obligatorii. Alfie folosește expresia „împins să reușească” pentru a ilustra roata hamsterului care îi face pe copii să alerge zilnic pentru a-și face părinții să se simtă mândri. Unii dintre îngrijitori trăiesc indirect prin succesul sau eșecul copilului, iar competiția are două laturi evidente: câștigători și învinși. Am crezut că competițiile și concursurile sunt bune. Dar această carte a demolat un alt mit în ceea ce privește această idee. Potrivit autorului, „concurența face stima de sine condiționată și precară și are acest efect atât asupra câștigătorilor cât și asupra învinșilor”. Competițiile „îi împiedică pe oameni să lucreze și să învețe cel mai bine”. Deci aceasta este cea mai proastă invenție dintre toate: să-i faci pe copii să concureze de mici! Studiile au arătat că „cu cât un copil se gândește mai mult la note, cu atât este mai probabil ca curiozitatea lui naturală față de lume să înceapă să se evapore”. Este perfect logic să ignori procesul și să te concentrezi pe rezultat când știi că mama își dorește acel A+ și că o serie întreagă de competiții câștigate te vor face să câștigi o steluţă de aur de la profesorul tău. La fel ca laudele noastre şi recompensele îi restricţionează pe copiii noștri de la dezvoltarea unei stime de sine sănătoase, concurența furându-le bucuria procesului de învățare în sine. Credem că facem bine atunci când le dăruim copiilor laude și premii când de fapt le facem mult rău.

Care ar fi cea mai bună alternativă pentru a nu mai lăuda? Alfie Kohn spune că „cel mai eficient (și cel mai puțin distructiv) mod de a ajuta un copil să reușească – indiferent dacă scrie sau schiază, cântă la trompetă sau se joacă un joc pe calculator – este să facă tot posibilul pentru a-l ajuta să se îndrăgostească de ceea ce face, să acorde mai puțină atenție la ce grad de reușită a avut (sau probabil că va avea) și să arate mai mult interes față de sarcină”.

Control: cât este prea mult?

Este ușor să îți impui voința dacă ești adult. Copilul depinde de tine pentru supraviețuirea sa. În multe cazuri, întrebarea copilului „de ce?” primește un răspuns direct de la adult: „pentru că așa am spus eu”. Adesea vedem copii tratați cu puțin respect de către părinții lor. După cum a observat Alfie, „mulți părinți se comportă de parcă ar crede că copiii nu merită respect în felul în care îl merită adulții”. Studiile efectuate de Wendy Grolnick au arătat că „excesul de control parental este asociat cu rezultate mai negative pentru copii în diferite contexte culturale”. Așadar, furia și violența sunt universale când vine vorba de rănirea copiilor pe când și mai pernicioase sunt efectele lor atunci când statutul socio-economic este scăzut: „pe măsură ce SES (statutul socio-economic) scade, ratele de utilizare de către părinți a pedepselor corporale cresc” .

Dacă iei rolul de observator, poți observa cât de ușor adulții țipă, tachinează, pedepsesc, ironizează sau chiar își maltratează fizic copiii. Aceştia nu ar îndrăzni să facă același lucru cu un adult. Este o rușine și o tristeţe că în societatea noastră copiii sunt tratați astfel. Este o credință falsă conform căreia cu cât controlați mai mult copilul, cu atât va deveni mai disciplinat. Dezavantajul utilizării acestei metode este că „nu înveți niciodată să influențezi”. Cu cât simțiți că trebuie să folosiți mai mult control pentru copilul dumneavoastră, cu atât veți avea mai puțină influență asupra vieții lui. Pedepsele nu funcționează pentru că îi enervează pe oameni, își pierd eficacitatea, erodează relația și distrag atenția de la problemele importante. Scopul părinților ar trebui să fie acela de a împuternici mai degrabă decât de a forța copiii să se conformeze.

Se pare că mulți părinți fac mai mult rău decât bine, chiar și atunci când intenția este inofensivă și îndreptată spre bunăstarea copilului. Totuși, ceea ce este cu adevărat important este să le permitem copiilor să fie copii. Pentru a-i lăsa să facă lucrurile în propriul ritm. Pentru a le permite să participe la luarea deciziilor. Este vital ca părinte să-i lași să treacă prin eșec, să învețe cum să se auto-regleze, să-și ia deciziile pe cont propriu și să le oferi respectul pe care îl merită. „Oamenii care se comportă ca și cum copilăria ar fi o cursă contra cronometru în mod invariabil aplică o varietate de presiuni neproductive asupra copiilor lor”. Mă îndoiesc că atunci când vor crește copiii își vor aminti cu dragoste de copilăria lor când au fost grăbiți, pedepsiți, criticați și disprețuiți. Imaginați-vă că cineva ar spune „Doamne, ce mult mi-au plăcut acele vremuri de batjocură”…

Principiile parentajului necondiționat

După ce am aflat despre modurile urâte prin care părinții își traumatizează copiii, unii dintre ei fiind motivați de intenții cu adevărat bune, avem nevoie de soluții. Dacă abilitățile parentale sunt atât de ruginite și ineficiente încât îi înrăiescpe copiii noștri, care este alternativa?

Alfie Kohn ne prezintă un set de principii pentru educația parentală necondiționată care sunt menite să fie în interesul superior al copilului. Unele dintre aceste principii v-ar putea suna nebunești sau vă pot face să ridicaţi o sprânceană. Respiraţi și acceptați posibilitatea ca tot ceea ce ați făcut până acum să fie greșit. Există întotdeauna o modalitate mai bună de a fi părinte și nu este doar vina ta dacă ai făcut ceva rău. Potrivit lui Kohn, „un număr destul de mare de cercetări sugerează că stilurile de parentaj de bază ale oamenilor sunt deja în vigoare înainte ca [ei] să dobândească experiență directă cu propriii lor urmași. Aceste stiluri sunt adânc înrădăcinate în experiențele pe care le-au avut cu mult timp în urmă”. Și mai șocant pentru mine a fost să citesc că „mulți oameni continuă să transmită faptele și atitudinile pline de cruzime la care au fost supuși în copilărie, astfel încât să continue să-și idealizeze proprii părinți”. A scăpa de această traumă generațională și de tiparele proaste este dificil. Dar atâta timp cât un adult este deschis la posibilitatea de a fi înțeles greșit parentingul, poate fi loc de îmbunătățire.

Unele dintre principiile parentajului necondiționat sugerate de Alfie Kohn sunt:

– fii reflexiv: fă-ţi timp pentru introspecție și analizează-ți propriile motive și reacții

– reconsiderați cererile dvs

– fii atent pe obiectivele tale pe termen lung

– pune relația pe primul loc

– schimbă modul în care vezi lucrurile, nu doar modul în care te comporți

– respectă

– fii autentic (Alfie sugerează să „te concentrezi să-ți ceri scuze copilului tău pentru ceva de cel puțin două ori pe lună”)

– vorbește mai puțin, întreabă mai mult

– ţine cont de varsta lor

– atribuie copiilor cel mai bun motiv posibil în concordanță cu faptele lor

– nu spune “nu” inutil

– nu fi rigid

Ar trebui neapărat să regândim școlile și modul în care se desfășoară procesul educațional. Alfie subliniază că „mediile școlare se disting adesea printr-o serie de pedepse și recompense, cu sisteme elaborate de management al comportamentului, „recunoașteri” pentru cei care sunt ascultători și sancțiuni pentru cei care nu sunt”. Trebuie să regândim performanța și educația. De asemenea, mi s-au părut foarte interesante conceptele de „disciplină inductivă” (copiii sunt induși să se gândească la efectele acțiunilor lor asupra celorlalți) și „luare de perspectivă” (a ieși în afara propriului punct de vedere pentru a lua în considerare cum arată lumea pentru altcineva). ). Kohn a mai observat că „cei mai buni profesori își aranjează sălile de clasă astfel încât copiii să învețe frecvent unii de la alții”. Așadar, cultura competiției, a avea un câștigător și un învins nu susține noile metode pe care trebuie să le folosim pentru a schimba modul în care ne creștem copiii.

Un copil trebuie să învețe să gândească și să ia decizii. Imaginați-vă efectul anilor „plini cu exemple de rezolvare proprie a problemelor, apoi comparați-l cu anii în care părintele ia toate deciziile importante pentru copilul său”. Dacă sunt tratați cu respect, copiii răspund în același mod.

Trebuie să luăm în considerare și factorul socio-economic. S-ar putea să vi se pară aceste informații șocante, dar acestea explică multe dintre disfuncționalitățile din cadrul societății noastre în ceea ce privește tehnicile parentale: Melvin Kohn a arătat că „părinții din clasa muncitoare au mai multe șanse să-și crească copiii pentru a se conforma regulilor și a respecta autoritatea – și să folosească pedepse pentru a atinge aceste obiective – în timp ce părinții din clasa de mijloc sunt mai predispuși să-și dorească copii auto-direcționați și autonomi în luare de decizii”. Poți vedea acum cum se transmite prin sărăcia generațională trauma educației parentale în mod greșit? Eu cred că această carte a făcut o treabă grozavă în a pune într-o perspectivă mai amplă problema creșterii corecte a copilului și a abilităților și mijloacelor financiare adecvate pentru a face acest lucru.

Consider că este esențial să includ câteva sfaturi pe care Alfie Kohn le-a dat pentru momentele în care copiii rezistă la ceea ce li se spune, în ciuda celei mai bune abordări parentale:

– utilizați cea mai puțin intruzivă strategie

– fiţi sincer cu ei

– explicați raționamentul din spatele unei decizii(„oamenii de orice vârstă au dreptul la un motiv pentru care cineva îi limitează opțiunile” – nu aș putea fi mai de acord, deoarece ar trebui să tratăm copiii cu respectul pe care l-am trata pe un adult)

– transformă discuţia într-un joc

– oferiţi un exemplu prin propria atitudine

– oferiți-le cât mai multă libertate de alegere unde este posibil

Cred că ideea de a nu folosi laudele,competițiile și metodele populare ca time-out și retragerea afecţiunii este una dintre cele mai importante idei aduse în domeniul educațional de către Alfie Kohn. Întrucât trăim într-o societate în care toată lumea vrea să știe cine este câștigătorul și cel învins, avem nevoie de metode mai autentice și mai eficiente pentru a-i învăța pe copiii noștri despre adevărata valoare pe care o au, o valoare care nu depinde de ceea ce crede cineva despre ei, inclusiv proprii părinţi.